Violenta domestica si efectele sale

Violenţa, sub diferitele sale forme, a însoţit omenirea de-a lungul timpului.
Dacă violenţa este un fenomen social cu manifestări agresive, agresivitatea este un fenomen biologic (etologic) cu manifestări sociale. Violenţa, ca şi agresivitatea reprezintă un comportament deliberat, intenţionat, întreprins cu intenţia de a aduce prejudicii unui alt individ.
Din perspectiva psihologiei sociale, (N. Mitrofan,1996) consideră “agresivitatea ca fiind orice formă de conducta orientată cu intenţie către obiecte, persoane, sine, ăn vederea producerii nunor prejudicii, a unor rănirii, distrugerii şi daune”.
Prototipul agresivităţii a fost exemplificat prin comportamentul animal, dar K. Lorentz (1966) a atras atenţia asupra faptului că, chiar şi lupul atacă numai sub imperiul nevoii de hrană, şi nu din tendinţa competitivă, cum se intimplă deseori la om. Teza despre originea instinctivă a agresivităţii este astăzi contrazisă. K. Lorentz susţine că atât la animale cât şi la om agresivitatea (K. Lorentz, 1968) este un rezultat al invăţării, al modelării comportamentului prin imitaţii şi antrenament. Nu există un instinct al agresivităţii, cum este cel de hrană, reproducere, migraţie, etc.
Preluand o idee a lui S. Freud, W. Scott si J. Dollard (1939) au formulat teoria reactivităţii ce susţine ca agresivitatea (Popescu C. 1994) este un rezultat al frustrării sau impiedicării (prin barieră) a unei tendinţe vitale în a-şi atinge telul. Deci, agresivitatea ar fi cauzată de contrarierea unor tendinţe instinctuale, dar aceasta ne duce la ideea că totuşi agresivitatea, în forma ei primară, are o legatură, fie şi indirect cu baza instinctivă. F. Fromm susţine că, la om există o agresivitate specifică exprimată prin tendinţe distructive.
N. Miller (1941) dovedeste ca nu în totdeauna frustraţia produce agresivitate.
Dupa T. Dembo si K. Lewin, (Scripcaru G, 1970) copii răspund mai frecvent la frustraţie cu un comportament regresiv.
R. Sears (Eibl-Eibesfeldt I. 1995) a descoperit o relaţie directă între stilul autoritar şi primitiv de educaţie şi dezvoltare a comportamentului agresiv la copii. Baieţii sunt mai inclinaţi spre agresivitate pentru că sunt şi se instruiesc în acest fel.
R. White (1930) (Brinzei P.1974) arată că grupurile conduse autoritar, când sunt lăsate libere devin agresive şi uneori tind să-şi descarce agresivitatea unii faţă de alţii sau faţă de lucruri.
Se poate vorbi (P. P. Neveanu, 1978) despre o agresivitate secundară, de sorginte socială şi care constă intr-un comportament distructiv.
Unii autori (mai ales cei preocupaţi de problemele bazelor fiziologice ale reacţiilor), au considerat că agresivitatea este o reacţie înnascută, ca formă de adaptare, dar problema aceasta a rămas controversată, dat fiind faptul că, chiar la animalele carnivore, agresivitatea este de necesitate şi nu de fond.
Se consideră că agresivitatea a crescut odata cu dezvoltarea mijloacelor de distrugere în masă (armele bacteriologice şi cele atomice). Se consideră că există un grad ridicat de contaminare cu agresivitate în grupurile umane, şi aceasta cu atât mai mult cu cât crima organizată devine mai raspandită.
După N. Mailloux, (Rădulescu S, 1994) agresivitatea mai temperată este constructivă. În astfel de cazuri, ea conferă “ardoare” conduitei şi dacă este angajată în activităţi constructive, contribuie la implicarea mai intensă în procesul social.
J. Dollard si A Starr, (Schiopu U., Verzea E. 1996) sutdiind agresivitatea în oraşe, a ajuns la o punere în evidenţă a faptului că periferiile oraşelor, în care locuiesc grupuri mai mari de oameni deprivaţi material, dau un mare grad de agresivitate.
Există şi o opinie oarecum inversă care consideră că din grupurile de oameni foarte avuţi, majoritatea au ajuns la această poziţie economică prin mijloace agresive.
In orice colectiv exista o anumita cantitate de agresivitate determinată, dupa N. White, de competitivitate.
Agresivitatea a fost studiată şi de psihanalişti (D. Lagache, J. Lacan). Ei au considerat că masochismul sau autopedepsirea sunt forme convertite de agresiune. Tendintele de autodistrugere şi instinctul accentuat al morţii, de asemenea.
Dupa freudişti, agresivitatea latentă trece prin diferite stadii, expresivitatea ei fiind mai concentrată în stadiul oglinzii (pubertate), când se formează funcţiile multiple ale imaginii de sine şi ale eulu.
Spre deosebire de violenţă, agresivitatea este, în general orice atac asupra unbei persoane, care este neprovocat de aceasta. Robert Baron (1977) definera agresivitatea ca „un comportament deliberat, intreprins cu intenţia de a dăuna sau aduce prejudicii unui alt individ care nu doreşte să fie tratat în acest mod”. Aceasta definiţie implică patru factori: comportamentul, intenţia, autorul si victima.
În “Dicţionarul de psihologie”, aparut sub coordonarea prof. univ. dr. Ursula Schiopu, termenul de “agresivitate” işi are originea în englezul “aggressivity”;fr. “aggresivite”; germ. “aggrassivitat”; se poate defini ca, comportamentele încarcate de reacţii brutale, distructive şi de atacare; se mai poate defini ca atitudine bătăioasă, mai general spus insuşire de a trăi şi a asigura trebuinţele vitale principale (alimentare si sexuale mai ales) prin forţă.
Norbert Sillamy in “Dicţionarul de psihologie » definesşte agresivitatea ca fiind tendinţa de a ataca; luat într-un sens restrâns, acest termen se raportează la caracterul belicos al unei presoane; într-o accepţiune mai largă, termenul caracterizează dinamismul unui subiect care se afirmă, care nu fuge nici de dificultăţi, nici de luptă; pe un plan încă şi mai general, caracterizează acea dispoziţie fundamentală datorită căreia fiinţa vie poate obţine satisfacera trebuinţelor sale vitale, în principal alimentare şi sexuală.
În “Dicţionarul de psihologie” Paul Popescu Neveanu defineşte agresivitatea ca fiind un comportamen distructiv şi violent orientat spre persoane, obiecte sau spre sine; implică negare activă şi produce daune sau chiar transformări; există şi o agresivitate calmă, nonviolentă, dar întotdeauna agresivitatea semnifică atac, ofensivă, ostilitate, punere în primejdie sau chiar distrugere a obiectului ei.
O situaţie de agresiune, consideră specialiştii în psihologie, este determinată de doua variabile principale:
a). intensitatea senzaţiilor de furie ale unei peroane, detrminată de o anumită frustrare;
b). tendinţa de a exprima, in mod deschis, aceste senzaţii, în funcţie de ceea ce a învaţat persoana pespectiva despre rolul agresivităţii şi în raport de natura situaţiei concrete în care s-a produs agresivitatea (Sears D. si colaboratorii, 1985).
Abuzul este asociat deseori cu actele violenţe şi agresive şi desemnează folosirea excesivă, fără măsură a unor prerogative, astfel încât actul respectiv devine o faptă ilegală. De ex. dacă se consideră că printre prerogativele părintelui se numără şi dreptul de a-l pedepsi fizic, abuzul este echivalent cu depăşirea acestor prerogative, astfel încât sunt provocate daune copilului. Aceste trei noţiuni, violenţa, agresivitatea şi abuzul acoperă dimensiunile violenţei exercitate în familie, şi ca urmare pentru explicarea acestor dimensiuni se vor utiliza toate aceste noţiuni. Asta cu atât mai mult cu cât, deseori nu se face o distincţie clară între cele trei noţiuni. În limba engleză, însăşi noţiunea de abuz are mai multe semnificaţii printre care aceea de agresiune, violenţă, molestare sau maltratare (Ghe. Scripcaru, 2002, p.301).
Definiţia abuzului acceptată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii este: “Abuzul copilului sau maltratarea lui reprezintă toate formele de rele tratamente fizice şi/sau emoţionale, abuz sexual, neglijare sau tratament neglijat, exploatare comercială sau de alt tip, ale căror consecinţe sunt daune actuale sau potenţiale aduse sănătăţii copilului, supravieţuirii, dezvoltării sau demnităţii lui, în contextul unei relaţii de răspundere, încredere sau putere”.
Din punct de vedere psihologic, violenţa reprezintă un comportament agresiv manifestat ca urmare a unor frustrări ce nu pot fi defulate pe căi dezirabile social.
În “Dicţionarul de Sociologie”, apărut sub coordonarea prof. univ. Gilles Ferred violenţa recurge la forţa fizică având drept scop prejudicierea integrităţii bunurilor sau persoanelor.
În “Dicţionarul de psihiatrie şi de psihologie clinică” sub coordonarea dr. Leonard Gavriliu “violenta” îşi are originea în englezul “violence”; se poate defini ca, forţa brutală pe care o fiinţă o impune unor semeni, putând merge până la constrângerea exercitată prin intimidare sau teroare. Este reprezentată şi de toate conduitele agresive pe care un subiect mai puternic din punct de vedere fizic sau moral le impune unuia mai slab: tratamente condamnabile (copii maltrataţi), brutalizări ale soţului (femei bătute) sau chiar acţiuni criminale care pot merge până la viol şi la omor. Prin extensiune, comportanetele violente se pot regăsi şi în domeniul delincvenţei, ca şi în acela al periculozităţii.
Deşi violenţa familială s-a manifestat de multă vreme, ea a început să fie conştientizată ca problemă socială în ultimele decenii. Astfel, pe plan mondial, abuzul asupra femeii şi a copilului a devenit obiect de dezbateri publice prin anii 1960-1970, iar abuzul asupra bătrânilor prin anii 1980-1990. În România aceste probleme au început să fie supuse unor ample dezbateri şi analize în anul 1990. Aceasta deoarece, în regimul comunist, violenţa exercitată în cadrul familiei nu era mediatizată şi nici nu era recunoscută oficial ca o problemă socială. (S.M. Rădulescu, 2001, p.17).
Violenţa domestică reprezintă una dintre cele mai grave probleme sociale cu care se confruntă societăţile contemporane, inclusiv România. Violenţa în familie constituie „orice formă de agresiune, abuz sau intimidare, dirijată împotriva unui membru al familiei, unei rude de sânge sau contra altor persoane din mediul familial”. (S.M. Rădulescu, 2001, p.20). Ea include, deci, toate formele de agresiune care se exercită în cadrul familiei: maltratarea partenerei sau a partenerului de cuplu, abuzul asupra copiilor, părinţilor, bătrânilor sau a altor rude, incestul, violul marital etc. Pe lângă aceste forme de agresiune violenţa în familie mai presupune limitarea independenţei partenerului, nerespectarea drepturilor, comportamente necontrolate, aşteptări nerealiste de la ceilalţi membrii ai familiei, blamare reciprocă, tendinţe de izolare etc.
Datorită amplorii acestui fenomen din ultimele decenii, Strauss M. A. consideră că familia s-a transformat dintr-un „leagăn de securitate” într-un „veritabil leagăn al violenţei”.
Deşi se află în centrul preocupărilor din domeniul ştiinţelor socio-umane, violenţa domestică este foarte dificil de studiat, deoarece numărul cazurilor de abuz în familie raportate nu coincide cu cel real. Prea puţine persoane, victime ale abuzului în familie, doresc să vorbească despre ceea ce li se întâmplă. În acelaşi sens, psihologul C-tin Păunescu afirmă că „… familia este cel mai activ centru de agresivitate, poate şi pentru faptul că, în familie, fiecare îşi poate dezveli adevărata faţă a personalităţii sale. Se pare că aici agresivitatea este extrem de puternică, mai puternică decât în orice altă comunitate. Dar, spre deosebire de alte situaţii, violenţa intrafamilială constituie un secret de grup, foarte bine păzit şi de cele mai multe ori, mistificat din cauza solidarităţii în păstrarea unei imagini sacrosante (sfinte, sacre, intangibile, inviolabile) a instituţiei familiale.” (S. R. M., p. 15) Astfel, 60% dintre români consideră violenţa domestică ca o problemă internă, în care nimeni nu trebuie să intervină.
Tocmai datorită intensităţii acestui fenomen, violenţa domestică este considerată de către Organizaţia Mondială Contra Torturii o formă de tortură ce are la bază câteva elemente principale, printre care (Tratat AS, p.682):
- tortura (şi deci violenţa domestică sau agresivitatea) constă într-o durere şi suferinţă acută, fizică sau mentală;
- există intenţia de a provoca această suferinţă;
- suferinţa este provocată cu scopul de a obţine informaţii sau dovezi, de a pedepsi, de a intimida, de a face presiuni asupra unei persoane;
Printre factorii sau cauzele care determină violenţă intrafamilială amintim:
- situaţia de viaţă a familiilor; situaţia materială precară şi/sau incapacitatea de administrare a veniturilor; locuinţă inadecvată, munca istovitoare; substimularea şi şomajul;
- vârsta părinţilor; statisticile indică frecvenţa abuzurilor în rândul părinţilor tineri, în particular a mamelor tinere;
- nivelul de educaţie al membrilor familiei;
- lipsa de comunicare între membrii familiei;
- traumele familiei, opinii diferite privind educaţia copilului;
- carenţe afective (lipsa dragostei materne) şi influenţa negativă a rudelor;
- perpetuarea modelului abuziv (preluat din familia de origine), trăirea de către abuzatorul însuşi a unor experienţe de abuz în copilărie;
- influenţele exercitate de către internet, televiziune sau presă în special asupra tinerilor, care au tendinţa de a reproduce în viaţă actele de violenţă de pe ecrane
- dependenţa de alcool sau droguri;
Toţi aceşti factori favorizează violenţa domestică. Însă, dintre aceştia, principala variabilă pusă în relaţie cu violenţa domestică este totuşi clasa socială. Mai multe studii au demonstrat că, părinţii care provin din medii socio-economice defavorizate se regăsesc mai frecvent în populaţia părinţilor abuzatori. Situaţii de viaţă ca: locuinţă inadecvată, muncă istovitoare, şomaj, substimulare, insecuritate economică, crează un mediu social şi o subcultură a sărăciei care condiţionează violenţa. Substimularea, şi în particular şomajul, pierderea locului de muncă constituie evenimente de viaţă stressante, care pot conduce părintele la exprimarea violentă a frustrărilor sale în acel moment. Şomajul prelungit poate conduce părintele la pierderea stimei de sine şi la o agresivitate cronică, ce îl predispun la pierderea controlului asupra comportamentului în faţa cerinţelor şi problemelor copilului.
Printre persoanele din familie cele mai frecvent agresate se numără copiii (minori sau adolescenţi), femeile, bătrânii şi nu în ultimul rând bărbaţii.

Profilul psihologic al persoanei care agresează
- cuprinde diverse trăsături de personalitate şi experienţe personale care-l caracterizează cu risc aşa-numit "patologic". În ciuda concepţiei populare, care nu poate accepta că un individ sănătos mintal poate abuza fizic, psihic sau sexual un copil, s-a estimat că doar 10% dintre abuzatori pot fi clasificaţi ca "bolnavi mintali" (Kempl, 1973).
Există câteva trăsături definitorii pentru personalitatea agresivă :
- istorie personală cu abuz în copilărie; abuzatorul a fost el însuşi un copil abuzat ;
- nivel scăzut de empatie;
- slabă stimă de sine, neîncredere în sine;
- schimbări în atitudine (instabilitate); instabilitate emoţională
- temperament violent; impulsiv, nesociabil, capricios
- imaturitate emoţională (copil în corp de adult);
- consumul de alcool sau droguri;
- abilităţi scăzute în viaţa intimă;
- rigiditate, compulsivitate, posesivitate.

Profilul psihologic al femeii abuzate

apare în câteva trăsături:
- neîncredere în sine ;
- neglijarea propriei persoane, din punct de vedere al igienei, al aspectului fizic, al nutriţiei ;
- stres cronic şi frică ce pot declanşa boli psihosomatice ;
- consum de droguri şi alcool ;
- simptome nevrotice ;
- descărcarea furiei pe copii, devenind violentă cu aceştia.

Profilul psihologic (portretul) copiilor abuzaţi.
Copiii care cresc în familii violente dezvoltă o serie de probleme, şi anume:
- probleme fizice şi somatice: dezvoltare fizică mai lentă, boli inexplicabile, insomnii, coşmaruri, lipsa poftei de mâncare, tulburări somatice datorate stresului posttraumatic;
- probleme emoţionale, psihologice: anxietate, depresii, nevroze, sentimente de culpabilitate, mânie, frica de abandon, frica de răniri şi moarte, evitarea celorlalţi şi izolare, neîncredere în sine şi în ceilalţi etc.;
- probleme de comportament şi probleme sociale: agresivitate sau pasivitate la agresiunile celorlalţi, fuga de acasă, consum de alcool, droguri, minciună, prostituţie, vagabondaj, comportament autodistructiv şi chiar comportament suicidar;
- probleme şcolare: lipsă de concentrare, lipsă de interes, scăderea performanţelor şcolare, insucces şcolar şi chiar abandon şcolar.