Toata lumea din blocul meu stia cine este Urâtul. Urâtul era motanul rezident. Ii placeau trei lucruri pe lume: sa se bata, sa manance din gunoi si, sa spunem asa,sa iubeasca. Toate acestea la un loc, combinate cu o viata petrecuta afara, si-au spus cuvantul asupra Urâtului. In primul rand, avea un singur ochi, iar acolo unde ar fi trebuit sa fie celalalt, avea o gaura larg deschisa. Pe aceeasi parte a capului ii lipsea si urechea, piciorul stang din spate arata ca fusese rupt la un moment dat si se vindecase capatand o forma nenaturala, facandu-l sa para de parca ar fi vrut intotdeauna sa faca un ocol. Coada si-o pierduse demult, ramanand in locul ei doar cu un ciot scurt, de care noi trageam mereu. Urâtul ar fi fost un motan tarcat de culoare gri inchis, daca n-ar fi avut acele rani de pe cap, gat, chiar si umeri, care aveau coji groase si galbene. De fiecare data cand oamenii il vedeau pe Urâtul, aveau o singura reactie: „Ce motan urat!” Toti copiii erau avertizati sa nu-l atinga, adultii aruncau cu pietre in el, il udau cu furtunul si-l fugareau atunci cand incerca sa le intre in case, sau ii strangeau labutele in usa, daca nu voia sa plece. Urâtul reactiona intotdeauna la fel. Daca puneai furtunul pe el, ramanea pur si simplu pe loc, udandu-se leoarca, pana cand te dadeai batut si renuntai. Daca aruncai cu obiecte dupa el, isi incolacea corpul lung si subtire in jurul picioarelor tale, in semn de iertare. Ori de cate ori vedea copii, alerga spre ei, mieunand frenetic si lovindu-se cu capul de mainile lor, implorand sa i se dea iubire. Daca il luai in brate, incepea sa te suga de camasa, de urechi – de orice gasea. Intr-o zi, Urâtul si-a impartit iubirea cu cainii vecinilor mei. Acestia nu au raspuns frumos, iar Urâtul a fost grav ranit. Din apartamentul meu, i-am putut auzi tipetele si am incercat sa-i sar in ajutor. Pana am ajuns in locul in care statea intins, mi-am dat seama ca viata trista a lui Urâtul se apropia de sfarsit. Urâtul statea intins intr-un cerc ud, cu picioarele si partea din spate contorsionate intr-o forma atipica si avand o muscatura pe partea de blanita alba de pe burta. Luandu-l in brate si incercand sa-l duc acasa, am putut auzi ca respira greu si-l simteam cum se zbate. Cred ca-i provoc mare durere, m-am gandit eu. Apoi am simtit o senzatie cunoscuta de tras si supt de urechea mea – Urâtul, in dureri atat de mari, suferind si aflandu-se in mod cert pe moarte, incerca sa ma suga de ureche. L-am tras mai aproape de mine si si-a impins capul in palma mea, apoi si-a intors singurul lui ochi galben spre mine si am putut auzi sunetul distinct al torsului. Chiar si in cea mai mare suferinta, acea pisica urata si cu cicatrice nu cerea decat putina afectiune – poate putina compasiune. In acea clipa am crezut ca Urâtul era cea mai frumoasa si mai iubitoare creatura pe care am vazut-o vreodata. N-a incercat niciodata sa ma muste ori sa ma zgarie, sau sa atace in vreun fel. Pur si simplu, s-a uitat la mine, avand incredere ca ii voi alina durerea. Urâtul a murit in bratele mele inainte sa pot intra in casa, dar dupa am stat si l-am tinut mult timp in brate, gandindu-ma cum un motan speriat, deformat si fara casa mi-a putut schimba parerea despre ce inseamna sa ai o adevarata puritate de spirit, sa iubesti total si cu adevarat. Urâtul m-a invatat mai multe despre actul de a da si despre compasiune decat ar fi putut sa ma invete mii de carti, seminarii sau emisiuni speciale de televiziune – si ii voi fi mereu recunoscator pentru asta. El fusese speriat la exterior, insa eu am fost speriat in interior si venise vremea sa merg mai departe si sa invat sa iubesc cu sinceritate si in profunzime – sa le ofer afectiunea mea deplina celor la care tineam. Multi oameni vor sa fie mai bogati, sa aiba mai mult succes, sa fie placuti, frumosi, dar eu – eu voi incerca mereu sa fiu ca Uratul. Sursa: Attitude is Everything |
