Caracteristicile unei relaţii disfuncţionale pot fi :
1 folosirea intimidărilor:
· ameninţări cu violenţa prin aruncarea cu obiecte când este nervos;
· distrugerea sau confiscarea lucrurilor care aparţin partenerei;
· abuzul îndreptat asupra animalelor de casă ca o manifestare a puterii şi controlului în relaţie;
· tăcere prelungită sau ţipete permanente;
· ameninţări cu folosirea anumitor arme.
2 folosirea abuzului emoţional:
· folosirea unor tehnici astfel încât să diminueze stima de sine a partenerei;
· folosirea nor porecle cu caracter înjositor pentru parteneră;
· reducerea la tăcere a partenerei atunci când aceasta încearcă să spună ceva;
· interogarea partenerei;
· hărţuirea şi intimidarea partenerei;
· controlarea activităţilor partenerei;
· umilirea partenerei, fie prin atacuri directe, fie prin “glume”;
· determinarea partenerei de a se simţi vinovată.
3 folosirea izolării:· controlul asupra a ceea ce face partenera, cu cine se vede sau vorbeşte, ce anume citeşte, unde merge;
· limitarea activităţilor partenerei în afara casei;
· impunerea partenerei de a rămâne acasă când nu poate fi însoţită de abuzator;
· interzicerea de către partener de a se mai vedea cu prietenii, a mai realiza anumite activităţi, de a mai avea interacţiuni sociale;
· invocarea geloziei ca scuză pentru comportamentele abuzatoare;
· promisiuni că nu se va mai întâmpla, dar aceasta se întâmplă.
4 minimalizarea, negarea şi inversarea responsabilităţii:
· lovirea partenerei, apoi acuzarea că este vina acesteia;
· negarea că episodul violent a avut loc sau declararea că nu a fost atât de grav;
· afirmarea faptului că dacă partenera nu l-ar fi provocat nu s-ar fi întâmplat nimic.
5 folosirea copiilor:· ameninţarea că va răpi copiii;
· determinarea partenerei de a se simţi vinovată din cauza copiilor;
· folosirea dreptului de vizitare pentru a hărţui partenera.
6 folosirea unor “privilegii masculine”:· tratarea partenerei ca o servitoare;
· luarea de către bărbat a tuturor deciziilor importante;
· comportarea ca “stăpânul castelului”;
· bărbatul este cel care desemnează rolurile masculine şi feminine în relaţie.
7 folosirea avantajelor economice:· împiedicarea partenerei de a avea sau de a menţine o slujbă;
· determinarea femeii să ceară bani de la abuzator;
· acordarea partenerei numai a unei anumite sume de bani;
· “confiscarea” banilor partenerei;
· împiedicarea partenerei de a avea acces la veniturile familiei.
IDENTIFICAREA RELATIILOR ABUZIVE- PREDICTORI AI VIOLENŢEI DOMESTICE
Aspecteleurmatoare pot contribui la predicţia unor comportamente abuzive:
· femeia în cauză a fost abuzată şi în perioada copilăriei;
· femeia abuzată a fost martora abuzului tatălui (sau al partenerului la momentul respectiv) asupra mamei sale;
· femeia a crescut învăţând că violenţa este un comportament normal;
· partenerul are tendinţa de a-şi “rezolva” prin forţă sau violenţă problemele;
· partenerul se înfurie foarte rapid şi are tendinţa de a lovi obiectele, peretele sau animalele de casă când este furios;
· partenerul consumă alcool în cantităţi foarte mari sau droguri;
· partenerul are idei tradiţionale puternice cu privire la ceea ce trebuie să fie o femeie şi / sau ceea ce trebuie să fie un bărbat: consideră că o femeie trebuie să stea acasă, să aibă grijă de partenerul său, să-i urmeze dorinţele şi ordinele;
· partenerul este gelos pe relaţiile amoroase ale femeii, ca şi pe relaţia pe care aceasta o are cu alte persoane membri sau non membri ai familiei;
· partenerul vrea să ştie unde este partenera sa tot timpul sau o însoţeşte peste tot;
· partenerul vorbeşte frecvent despre folosirea armelor de foc sau alte tipuri de arme (în cazul în care are acces la acestea) împotriva femeii sau altor persoane;
· partenerul se înfurie dacă femeia nu-i îndeplineşte dorinţele sau nu anticipează ceea ce doreşte;
· femeia are ca aspect dominanta în viaţa ei eforturile de a nu-l înfuria pe partener, se simte înfricoşată atunci când acesta se înfurie şi are senzaţia că “păşeşte pe coji de ouă” în relaţia cu acesta;
· bărbatul îşi tratează partenera dur, dacă a forţat-o fizic pe aceasta pentru a realiza acte pe care nu le dorea.
Aceste aspecte sunt deosebit de importante de avut în vedere când se încearcă identificarea unei relaţii abuzive.
Despre mine
- NICULINA CIUPERCA
- Bucuresti, Sector 6(Crangasi), Str. Nicolae Oncescu 4, Bloc 100, etaj 2, Ap.14, Romania
- Ca psiholog imi doresc sa vin in sprijinul cat mai multor persoane, care, in aceste vremuri problematice, dintr-un motiv sau altul ajung intr-un impas. Prin ceea ce fac doresc sa conving ca psihologul poate avea un rol important in societate. Consider ca si K.J. Schneider ca Psihologia este o„ştiinţă a inimii"în sens romantic ce”trebuie făcută cu artă”. Sper ca formarile facute pana acum si experienta mea de viata, sa-mi permita sa aduc linistea in familiile in care apar probleme.
luni, 19 aprilie 2010
luni, 29 martie 2010
Violenta domestica si efectele sale
Violenţa, sub diferitele sale forme, a însoţit omenirea de-a lungul timpului.
Dacă violenţa este un fenomen social cu manifestări agresive, agresivitatea este un fenomen biologic (etologic) cu manifestări sociale. Violenţa, ca şi agresivitatea reprezintă un comportament deliberat, intenţionat, întreprins cu intenţia de a aduce prejudicii unui alt individ.
Din perspectiva psihologiei sociale, (N. Mitrofan,1996) consideră “agresivitatea ca fiind orice formă de conducta orientată cu intenţie către obiecte, persoane, sine, ăn vederea producerii nunor prejudicii, a unor rănirii, distrugerii şi daune”.
Prototipul agresivităţii a fost exemplificat prin comportamentul animal, dar K. Lorentz (1966) a atras atenţia asupra faptului că, chiar şi lupul atacă numai sub imperiul nevoii de hrană, şi nu din tendinţa competitivă, cum se intimplă deseori la om. Teza despre originea instinctivă a agresivităţii este astăzi contrazisă. K. Lorentz susţine că atât la animale cât şi la om agresivitatea (K. Lorentz, 1968) este un rezultat al invăţării, al modelării comportamentului prin imitaţii şi antrenament. Nu există un instinct al agresivităţii, cum este cel de hrană, reproducere, migraţie, etc.
Preluand o idee a lui S. Freud, W. Scott si J. Dollard (1939) au formulat teoria reactivităţii ce susţine ca agresivitatea (Popescu C. 1994) este un rezultat al frustrării sau impiedicării (prin barieră) a unei tendinţe vitale în a-şi atinge telul. Deci, agresivitatea ar fi cauzată de contrarierea unor tendinţe instinctuale, dar aceasta ne duce la ideea că totuşi agresivitatea, în forma ei primară, are o legatură, fie şi indirect cu baza instinctivă. F. Fromm susţine că, la om există o agresivitate specifică exprimată prin tendinţe distructive.
N. Miller (1941) dovedeste ca nu în totdeauna frustraţia produce agresivitate.
Dupa T. Dembo si K. Lewin, (Scripcaru G, 1970) copii răspund mai frecvent la frustraţie cu un comportament regresiv.
R. Sears (Eibl-Eibesfeldt I. 1995) a descoperit o relaţie directă între stilul autoritar şi primitiv de educaţie şi dezvoltare a comportamentului agresiv la copii. Baieţii sunt mai inclinaţi spre agresivitate pentru că sunt şi se instruiesc în acest fel.
R. White (1930) (Brinzei P.1974) arată că grupurile conduse autoritar, când sunt lăsate libere devin agresive şi uneori tind să-şi descarce agresivitatea unii faţă de alţii sau faţă de lucruri.
Se poate vorbi (P. P. Neveanu, 1978) despre o agresivitate secundară, de sorginte socială şi care constă intr-un comportament distructiv.
Unii autori (mai ales cei preocupaţi de problemele bazelor fiziologice ale reacţiilor), au considerat că agresivitatea este o reacţie înnascută, ca formă de adaptare, dar problema aceasta a rămas controversată, dat fiind faptul că, chiar la animalele carnivore, agresivitatea este de necesitate şi nu de fond.
Se consideră că agresivitatea a crescut odata cu dezvoltarea mijloacelor de distrugere în masă (armele bacteriologice şi cele atomice). Se consideră că există un grad ridicat de contaminare cu agresivitate în grupurile umane, şi aceasta cu atât mai mult cu cât crima organizată devine mai raspandită.
După N. Mailloux, (Rădulescu S, 1994) agresivitatea mai temperată este constructivă. În astfel de cazuri, ea conferă “ardoare” conduitei şi dacă este angajată în activităţi constructive, contribuie la implicarea mai intensă în procesul social.
J. Dollard si A Starr, (Schiopu U., Verzea E. 1996) sutdiind agresivitatea în oraşe, a ajuns la o punere în evidenţă a faptului că periferiile oraşelor, în care locuiesc grupuri mai mari de oameni deprivaţi material, dau un mare grad de agresivitate.
Există şi o opinie oarecum inversă care consideră că din grupurile de oameni foarte avuţi, majoritatea au ajuns la această poziţie economică prin mijloace agresive.
In orice colectiv exista o anumita cantitate de agresivitate determinată, dupa N. White, de competitivitate.
Agresivitatea a fost studiată şi de psihanalişti (D. Lagache, J. Lacan). Ei au considerat că masochismul sau autopedepsirea sunt forme convertite de agresiune. Tendintele de autodistrugere şi instinctul accentuat al morţii, de asemenea.
Dupa freudişti, agresivitatea latentă trece prin diferite stadii, expresivitatea ei fiind mai concentrată în stadiul oglinzii (pubertate), când se formează funcţiile multiple ale imaginii de sine şi ale eulu.
Spre deosebire de violenţă, agresivitatea este, în general orice atac asupra unbei persoane, care este neprovocat de aceasta. Robert Baron (1977) definera agresivitatea ca „un comportament deliberat, intreprins cu intenţia de a dăuna sau aduce prejudicii unui alt individ care nu doreşte să fie tratat în acest mod”. Aceasta definiţie implică patru factori: comportamentul, intenţia, autorul si victima.
În “Dicţionarul de psihologie”, aparut sub coordonarea prof. univ. dr. Ursula Schiopu, termenul de “agresivitate” işi are originea în englezul “aggressivity”;fr. “aggresivite”; germ. “aggrassivitat”; se poate defini ca, comportamentele încarcate de reacţii brutale, distructive şi de atacare; se mai poate defini ca atitudine bătăioasă, mai general spus insuşire de a trăi şi a asigura trebuinţele vitale principale (alimentare si sexuale mai ales) prin forţă.
Norbert Sillamy in “Dicţionarul de psihologie » definesşte agresivitatea ca fiind tendinţa de a ataca; luat într-un sens restrâns, acest termen se raportează la caracterul belicos al unei presoane; într-o accepţiune mai largă, termenul caracterizează dinamismul unui subiect care se afirmă, care nu fuge nici de dificultăţi, nici de luptă; pe un plan încă şi mai general, caracterizează acea dispoziţie fundamentală datorită căreia fiinţa vie poate obţine satisfacera trebuinţelor sale vitale, în principal alimentare şi sexuală.
În “Dicţionarul de psihologie” Paul Popescu Neveanu defineşte agresivitatea ca fiind un comportamen distructiv şi violent orientat spre persoane, obiecte sau spre sine; implică negare activă şi produce daune sau chiar transformări; există şi o agresivitate calmă, nonviolentă, dar întotdeauna agresivitatea semnifică atac, ofensivă, ostilitate, punere în primejdie sau chiar distrugere a obiectului ei.
O situaţie de agresiune, consideră specialiştii în psihologie, este determinată de doua variabile principale:
a). intensitatea senzaţiilor de furie ale unei peroane, detrminată de o anumită frustrare;
b). tendinţa de a exprima, in mod deschis, aceste senzaţii, în funcţie de ceea ce a învaţat persoana pespectiva despre rolul agresivităţii şi în raport de natura situaţiei concrete în care s-a produs agresivitatea (Sears D. si colaboratorii, 1985).
Abuzul este asociat deseori cu actele violenţe şi agresive şi desemnează folosirea excesivă, fără măsură a unor prerogative, astfel încât actul respectiv devine o faptă ilegală. De ex. dacă se consideră că printre prerogativele părintelui se numără şi dreptul de a-l pedepsi fizic, abuzul este echivalent cu depăşirea acestor prerogative, astfel încât sunt provocate daune copilului. Aceste trei noţiuni, violenţa, agresivitatea şi abuzul acoperă dimensiunile violenţei exercitate în familie, şi ca urmare pentru explicarea acestor dimensiuni se vor utiliza toate aceste noţiuni. Asta cu atât mai mult cu cât, deseori nu se face o distincţie clară între cele trei noţiuni. În limba engleză, însăşi noţiunea de abuz are mai multe semnificaţii printre care aceea de agresiune, violenţă, molestare sau maltratare (Ghe. Scripcaru, 2002, p.301).
Definiţia abuzului acceptată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii este: “Abuzul copilului sau maltratarea lui reprezintă toate formele de rele tratamente fizice şi/sau emoţionale, abuz sexual, neglijare sau tratament neglijat, exploatare comercială sau de alt tip, ale căror consecinţe sunt daune actuale sau potenţiale aduse sănătăţii copilului, supravieţuirii, dezvoltării sau demnităţii lui, în contextul unei relaţii de răspundere, încredere sau putere”.
Din punct de vedere psihologic, violenţa reprezintă un comportament agresiv manifestat ca urmare a unor frustrări ce nu pot fi defulate pe căi dezirabile social.
În “Dicţionarul de Sociologie”, apărut sub coordonarea prof. univ. Gilles Ferred violenţa recurge la forţa fizică având drept scop prejudicierea integrităţii bunurilor sau persoanelor.
În “Dicţionarul de psihiatrie şi de psihologie clinică” sub coordonarea dr. Leonard Gavriliu “violenta” îşi are originea în englezul “violence”; se poate defini ca, forţa brutală pe care o fiinţă o impune unor semeni, putând merge până la constrângerea exercitată prin intimidare sau teroare. Este reprezentată şi de toate conduitele agresive pe care un subiect mai puternic din punct de vedere fizic sau moral le impune unuia mai slab: tratamente condamnabile (copii maltrataţi), brutalizări ale soţului (femei bătute) sau chiar acţiuni criminale care pot merge până la viol şi la omor. Prin extensiune, comportanetele violente se pot regăsi şi în domeniul delincvenţei, ca şi în acela al periculozităţii.
Deşi violenţa familială s-a manifestat de multă vreme, ea a început să fie conştientizată ca problemă socială în ultimele decenii. Astfel, pe plan mondial, abuzul asupra femeii şi a copilului a devenit obiect de dezbateri publice prin anii 1960-1970, iar abuzul asupra bătrânilor prin anii 1980-1990. În România aceste probleme au început să fie supuse unor ample dezbateri şi analize în anul 1990. Aceasta deoarece, în regimul comunist, violenţa exercitată în cadrul familiei nu era mediatizată şi nici nu era recunoscută oficial ca o problemă socială. (S.M. Rădulescu, 2001, p.17).
Violenţa domestică reprezintă una dintre cele mai grave probleme sociale cu care se confruntă societăţile contemporane, inclusiv România. Violenţa în familie constituie „orice formă de agresiune, abuz sau intimidare, dirijată împotriva unui membru al familiei, unei rude de sânge sau contra altor persoane din mediul familial”. (S.M. Rădulescu, 2001, p.20). Ea include, deci, toate formele de agresiune care se exercită în cadrul familiei: maltratarea partenerei sau a partenerului de cuplu, abuzul asupra copiilor, părinţilor, bătrânilor sau a altor rude, incestul, violul marital etc. Pe lângă aceste forme de agresiune violenţa în familie mai presupune limitarea independenţei partenerului, nerespectarea drepturilor, comportamente necontrolate, aşteptări nerealiste de la ceilalţi membrii ai familiei, blamare reciprocă, tendinţe de izolare etc.
Datorită amplorii acestui fenomen din ultimele decenii, Strauss M. A. consideră că familia s-a transformat dintr-un „leagăn de securitate” într-un „veritabil leagăn al violenţei”.
Deşi se află în centrul preocupărilor din domeniul ştiinţelor socio-umane, violenţa domestică este foarte dificil de studiat, deoarece numărul cazurilor de abuz în familie raportate nu coincide cu cel real. Prea puţine persoane, victime ale abuzului în familie, doresc să vorbească despre ceea ce li se întâmplă. În acelaşi sens, psihologul C-tin Păunescu afirmă că „… familia este cel mai activ centru de agresivitate, poate şi pentru faptul că, în familie, fiecare îşi poate dezveli adevărata faţă a personalităţii sale. Se pare că aici agresivitatea este extrem de puternică, mai puternică decât în orice altă comunitate. Dar, spre deosebire de alte situaţii, violenţa intrafamilială constituie un secret de grup, foarte bine păzit şi de cele mai multe ori, mistificat din cauza solidarităţii în păstrarea unei imagini sacrosante (sfinte, sacre, intangibile, inviolabile) a instituţiei familiale.” (S. R. M., p. 15) Astfel, 60% dintre români consideră violenţa domestică ca o problemă internă, în care nimeni nu trebuie să intervină.
Tocmai datorită intensităţii acestui fenomen, violenţa domestică este considerată de către Organizaţia Mondială Contra Torturii o formă de tortură ce are la bază câteva elemente principale, printre care (Tratat AS, p.682):
- tortura (şi deci violenţa domestică sau agresivitatea) constă într-o durere şi suferinţă acută, fizică sau mentală;
- există intenţia de a provoca această suferinţă;
- suferinţa este provocată cu scopul de a obţine informaţii sau dovezi, de a pedepsi, de a intimida, de a face presiuni asupra unei persoane;
Printre factorii sau cauzele care determină violenţă intrafamilială amintim:
- situaţia de viaţă a familiilor; situaţia materială precară şi/sau incapacitatea de administrare a veniturilor; locuinţă inadecvată, munca istovitoare; substimularea şi şomajul;
- vârsta părinţilor; statisticile indică frecvenţa abuzurilor în rândul părinţilor tineri, în particular a mamelor tinere;
- nivelul de educaţie al membrilor familiei;
- lipsa de comunicare între membrii familiei;
- traumele familiei, opinii diferite privind educaţia copilului;
- carenţe afective (lipsa dragostei materne) şi influenţa negativă a rudelor;
- perpetuarea modelului abuziv (preluat din familia de origine), trăirea de către abuzatorul însuşi a unor experienţe de abuz în copilărie;
- influenţele exercitate de către internet, televiziune sau presă în special asupra tinerilor, care au tendinţa de a reproduce în viaţă actele de violenţă de pe ecrane
- dependenţa de alcool sau droguri;
Toţi aceşti factori favorizează violenţa domestică. Însă, dintre aceştia, principala variabilă pusă în relaţie cu violenţa domestică este totuşi clasa socială. Mai multe studii au demonstrat că, părinţii care provin din medii socio-economice defavorizate se regăsesc mai frecvent în populaţia părinţilor abuzatori. Situaţii de viaţă ca: locuinţă inadecvată, muncă istovitoare, şomaj, substimulare, insecuritate economică, crează un mediu social şi o subcultură a sărăciei care condiţionează violenţa. Substimularea, şi în particular şomajul, pierderea locului de muncă constituie evenimente de viaţă stressante, care pot conduce părintele la exprimarea violentă a frustrărilor sale în acel moment. Şomajul prelungit poate conduce părintele la pierderea stimei de sine şi la o agresivitate cronică, ce îl predispun la pierderea controlului asupra comportamentului în faţa cerinţelor şi problemelor copilului.
Printre persoanele din familie cele mai frecvent agresate se numără copiii (minori sau adolescenţi), femeile, bătrânii şi nu în ultimul rând bărbaţii.
Profilul psihologic al persoanei care agresează
- cuprinde diverse trăsături de personalitate şi experienţe personale care-l caracterizează cu risc aşa-numit "patologic". În ciuda concepţiei populare, care nu poate accepta că un individ sănătos mintal poate abuza fizic, psihic sau sexual un copil, s-a estimat că doar 10% dintre abuzatori pot fi clasificaţi ca "bolnavi mintali" (Kempl, 1973).
Există câteva trăsături definitorii pentru personalitatea agresivă :
- istorie personală cu abuz în copilărie; abuzatorul a fost el însuşi un copil abuzat ;
- nivel scăzut de empatie;
- slabă stimă de sine, neîncredere în sine;
- schimbări în atitudine (instabilitate); instabilitate emoţională
- temperament violent; impulsiv, nesociabil, capricios
- imaturitate emoţională (copil în corp de adult);
- consumul de alcool sau droguri;
- abilităţi scăzute în viaţa intimă;
- rigiditate, compulsivitate, posesivitate.
Profilul psihologic al femeii abuzate
apare în câteva trăsături:
- neîncredere în sine ;
- neglijarea propriei persoane, din punct de vedere al igienei, al aspectului fizic, al nutriţiei ;
- stres cronic şi frică ce pot declanşa boli psihosomatice ;
- consum de droguri şi alcool ;
- simptome nevrotice ;
- descărcarea furiei pe copii, devenind violentă cu aceştia.
Profilul psihologic (portretul) copiilor abuzaţi.
Copiii care cresc în familii violente dezvoltă o serie de probleme, şi anume:
- probleme fizice şi somatice: dezvoltare fizică mai lentă, boli inexplicabile, insomnii, coşmaruri, lipsa poftei de mâncare, tulburări somatice datorate stresului posttraumatic;
- probleme emoţionale, psihologice: anxietate, depresii, nevroze, sentimente de culpabilitate, mânie, frica de abandon, frica de răniri şi moarte, evitarea celorlalţi şi izolare, neîncredere în sine şi în ceilalţi etc.;
- probleme de comportament şi probleme sociale: agresivitate sau pasivitate la agresiunile celorlalţi, fuga de acasă, consum de alcool, droguri, minciună, prostituţie, vagabondaj, comportament autodistructiv şi chiar comportament suicidar;
- probleme şcolare: lipsă de concentrare, lipsă de interes, scăderea performanţelor şcolare, insucces şcolar şi chiar abandon şcolar.
Dacă violenţa este un fenomen social cu manifestări agresive, agresivitatea este un fenomen biologic (etologic) cu manifestări sociale. Violenţa, ca şi agresivitatea reprezintă un comportament deliberat, intenţionat, întreprins cu intenţia de a aduce prejudicii unui alt individ.
Din perspectiva psihologiei sociale, (N. Mitrofan,1996) consideră “agresivitatea ca fiind orice formă de conducta orientată cu intenţie către obiecte, persoane, sine, ăn vederea producerii nunor prejudicii, a unor rănirii, distrugerii şi daune”.
Prototipul agresivităţii a fost exemplificat prin comportamentul animal, dar K. Lorentz (1966) a atras atenţia asupra faptului că, chiar şi lupul atacă numai sub imperiul nevoii de hrană, şi nu din tendinţa competitivă, cum se intimplă deseori la om. Teza despre originea instinctivă a agresivităţii este astăzi contrazisă. K. Lorentz susţine că atât la animale cât şi la om agresivitatea (K. Lorentz, 1968) este un rezultat al invăţării, al modelării comportamentului prin imitaţii şi antrenament. Nu există un instinct al agresivităţii, cum este cel de hrană, reproducere, migraţie, etc.
Preluand o idee a lui S. Freud, W. Scott si J. Dollard (1939) au formulat teoria reactivităţii ce susţine ca agresivitatea (Popescu C. 1994) este un rezultat al frustrării sau impiedicării (prin barieră) a unei tendinţe vitale în a-şi atinge telul. Deci, agresivitatea ar fi cauzată de contrarierea unor tendinţe instinctuale, dar aceasta ne duce la ideea că totuşi agresivitatea, în forma ei primară, are o legatură, fie şi indirect cu baza instinctivă. F. Fromm susţine că, la om există o agresivitate specifică exprimată prin tendinţe distructive.
N. Miller (1941) dovedeste ca nu în totdeauna frustraţia produce agresivitate.
Dupa T. Dembo si K. Lewin, (Scripcaru G, 1970) copii răspund mai frecvent la frustraţie cu un comportament regresiv.
R. Sears (Eibl-Eibesfeldt I. 1995) a descoperit o relaţie directă între stilul autoritar şi primitiv de educaţie şi dezvoltare a comportamentului agresiv la copii. Baieţii sunt mai inclinaţi spre agresivitate pentru că sunt şi se instruiesc în acest fel.
R. White (1930) (Brinzei P.1974) arată că grupurile conduse autoritar, când sunt lăsate libere devin agresive şi uneori tind să-şi descarce agresivitatea unii faţă de alţii sau faţă de lucruri.
Se poate vorbi (P. P. Neveanu, 1978) despre o agresivitate secundară, de sorginte socială şi care constă intr-un comportament distructiv.
Unii autori (mai ales cei preocupaţi de problemele bazelor fiziologice ale reacţiilor), au considerat că agresivitatea este o reacţie înnascută, ca formă de adaptare, dar problema aceasta a rămas controversată, dat fiind faptul că, chiar la animalele carnivore, agresivitatea este de necesitate şi nu de fond.
Se consideră că agresivitatea a crescut odata cu dezvoltarea mijloacelor de distrugere în masă (armele bacteriologice şi cele atomice). Se consideră că există un grad ridicat de contaminare cu agresivitate în grupurile umane, şi aceasta cu atât mai mult cu cât crima organizată devine mai raspandită.
După N. Mailloux, (Rădulescu S, 1994) agresivitatea mai temperată este constructivă. În astfel de cazuri, ea conferă “ardoare” conduitei şi dacă este angajată în activităţi constructive, contribuie la implicarea mai intensă în procesul social.
J. Dollard si A Starr, (Schiopu U., Verzea E. 1996) sutdiind agresivitatea în oraşe, a ajuns la o punere în evidenţă a faptului că periferiile oraşelor, în care locuiesc grupuri mai mari de oameni deprivaţi material, dau un mare grad de agresivitate.
Există şi o opinie oarecum inversă care consideră că din grupurile de oameni foarte avuţi, majoritatea au ajuns la această poziţie economică prin mijloace agresive.
In orice colectiv exista o anumita cantitate de agresivitate determinată, dupa N. White, de competitivitate.
Agresivitatea a fost studiată şi de psihanalişti (D. Lagache, J. Lacan). Ei au considerat că masochismul sau autopedepsirea sunt forme convertite de agresiune. Tendintele de autodistrugere şi instinctul accentuat al morţii, de asemenea.
Dupa freudişti, agresivitatea latentă trece prin diferite stadii, expresivitatea ei fiind mai concentrată în stadiul oglinzii (pubertate), când se formează funcţiile multiple ale imaginii de sine şi ale eulu.
Spre deosebire de violenţă, agresivitatea este, în general orice atac asupra unbei persoane, care este neprovocat de aceasta. Robert Baron (1977) definera agresivitatea ca „un comportament deliberat, intreprins cu intenţia de a dăuna sau aduce prejudicii unui alt individ care nu doreşte să fie tratat în acest mod”. Aceasta definiţie implică patru factori: comportamentul, intenţia, autorul si victima.
În “Dicţionarul de psihologie”, aparut sub coordonarea prof. univ. dr. Ursula Schiopu, termenul de “agresivitate” işi are originea în englezul “aggressivity”;fr. “aggresivite”; germ. “aggrassivitat”; se poate defini ca, comportamentele încarcate de reacţii brutale, distructive şi de atacare; se mai poate defini ca atitudine bătăioasă, mai general spus insuşire de a trăi şi a asigura trebuinţele vitale principale (alimentare si sexuale mai ales) prin forţă.
Norbert Sillamy in “Dicţionarul de psihologie » definesşte agresivitatea ca fiind tendinţa de a ataca; luat într-un sens restrâns, acest termen se raportează la caracterul belicos al unei presoane; într-o accepţiune mai largă, termenul caracterizează dinamismul unui subiect care se afirmă, care nu fuge nici de dificultăţi, nici de luptă; pe un plan încă şi mai general, caracterizează acea dispoziţie fundamentală datorită căreia fiinţa vie poate obţine satisfacera trebuinţelor sale vitale, în principal alimentare şi sexuală.
În “Dicţionarul de psihologie” Paul Popescu Neveanu defineşte agresivitatea ca fiind un comportamen distructiv şi violent orientat spre persoane, obiecte sau spre sine; implică negare activă şi produce daune sau chiar transformări; există şi o agresivitate calmă, nonviolentă, dar întotdeauna agresivitatea semnifică atac, ofensivă, ostilitate, punere în primejdie sau chiar distrugere a obiectului ei.
O situaţie de agresiune, consideră specialiştii în psihologie, este determinată de doua variabile principale:
a). intensitatea senzaţiilor de furie ale unei peroane, detrminată de o anumită frustrare;
b). tendinţa de a exprima, in mod deschis, aceste senzaţii, în funcţie de ceea ce a învaţat persoana pespectiva despre rolul agresivităţii şi în raport de natura situaţiei concrete în care s-a produs agresivitatea (Sears D. si colaboratorii, 1985).
Abuzul este asociat deseori cu actele violenţe şi agresive şi desemnează folosirea excesivă, fără măsură a unor prerogative, astfel încât actul respectiv devine o faptă ilegală. De ex. dacă se consideră că printre prerogativele părintelui se numără şi dreptul de a-l pedepsi fizic, abuzul este echivalent cu depăşirea acestor prerogative, astfel încât sunt provocate daune copilului. Aceste trei noţiuni, violenţa, agresivitatea şi abuzul acoperă dimensiunile violenţei exercitate în familie, şi ca urmare pentru explicarea acestor dimensiuni se vor utiliza toate aceste noţiuni. Asta cu atât mai mult cu cât, deseori nu se face o distincţie clară între cele trei noţiuni. În limba engleză, însăşi noţiunea de abuz are mai multe semnificaţii printre care aceea de agresiune, violenţă, molestare sau maltratare (Ghe. Scripcaru, 2002, p.301).
Definiţia abuzului acceptată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii este: “Abuzul copilului sau maltratarea lui reprezintă toate formele de rele tratamente fizice şi/sau emoţionale, abuz sexual, neglijare sau tratament neglijat, exploatare comercială sau de alt tip, ale căror consecinţe sunt daune actuale sau potenţiale aduse sănătăţii copilului, supravieţuirii, dezvoltării sau demnităţii lui, în contextul unei relaţii de răspundere, încredere sau putere”.
Din punct de vedere psihologic, violenţa reprezintă un comportament agresiv manifestat ca urmare a unor frustrări ce nu pot fi defulate pe căi dezirabile social.
În “Dicţionarul de Sociologie”, apărut sub coordonarea prof. univ. Gilles Ferred violenţa recurge la forţa fizică având drept scop prejudicierea integrităţii bunurilor sau persoanelor.
În “Dicţionarul de psihiatrie şi de psihologie clinică” sub coordonarea dr. Leonard Gavriliu “violenta” îşi are originea în englezul “violence”; se poate defini ca, forţa brutală pe care o fiinţă o impune unor semeni, putând merge până la constrângerea exercitată prin intimidare sau teroare. Este reprezentată şi de toate conduitele agresive pe care un subiect mai puternic din punct de vedere fizic sau moral le impune unuia mai slab: tratamente condamnabile (copii maltrataţi), brutalizări ale soţului (femei bătute) sau chiar acţiuni criminale care pot merge până la viol şi la omor. Prin extensiune, comportanetele violente se pot regăsi şi în domeniul delincvenţei, ca şi în acela al periculozităţii.
Deşi violenţa familială s-a manifestat de multă vreme, ea a început să fie conştientizată ca problemă socială în ultimele decenii. Astfel, pe plan mondial, abuzul asupra femeii şi a copilului a devenit obiect de dezbateri publice prin anii 1960-1970, iar abuzul asupra bătrânilor prin anii 1980-1990. În România aceste probleme au început să fie supuse unor ample dezbateri şi analize în anul 1990. Aceasta deoarece, în regimul comunist, violenţa exercitată în cadrul familiei nu era mediatizată şi nici nu era recunoscută oficial ca o problemă socială. (S.M. Rădulescu, 2001, p.17).
Violenţa domestică reprezintă una dintre cele mai grave probleme sociale cu care se confruntă societăţile contemporane, inclusiv România. Violenţa în familie constituie „orice formă de agresiune, abuz sau intimidare, dirijată împotriva unui membru al familiei, unei rude de sânge sau contra altor persoane din mediul familial”. (S.M. Rădulescu, 2001, p.20). Ea include, deci, toate formele de agresiune care se exercită în cadrul familiei: maltratarea partenerei sau a partenerului de cuplu, abuzul asupra copiilor, părinţilor, bătrânilor sau a altor rude, incestul, violul marital etc. Pe lângă aceste forme de agresiune violenţa în familie mai presupune limitarea independenţei partenerului, nerespectarea drepturilor, comportamente necontrolate, aşteptări nerealiste de la ceilalţi membrii ai familiei, blamare reciprocă, tendinţe de izolare etc.
Datorită amplorii acestui fenomen din ultimele decenii, Strauss M. A. consideră că familia s-a transformat dintr-un „leagăn de securitate” într-un „veritabil leagăn al violenţei”.
Deşi se află în centrul preocupărilor din domeniul ştiinţelor socio-umane, violenţa domestică este foarte dificil de studiat, deoarece numărul cazurilor de abuz în familie raportate nu coincide cu cel real. Prea puţine persoane, victime ale abuzului în familie, doresc să vorbească despre ceea ce li se întâmplă. În acelaşi sens, psihologul C-tin Păunescu afirmă că „… familia este cel mai activ centru de agresivitate, poate şi pentru faptul că, în familie, fiecare îşi poate dezveli adevărata faţă a personalităţii sale. Se pare că aici agresivitatea este extrem de puternică, mai puternică decât în orice altă comunitate. Dar, spre deosebire de alte situaţii, violenţa intrafamilială constituie un secret de grup, foarte bine păzit şi de cele mai multe ori, mistificat din cauza solidarităţii în păstrarea unei imagini sacrosante (sfinte, sacre, intangibile, inviolabile) a instituţiei familiale.” (S. R. M., p. 15) Astfel, 60% dintre români consideră violenţa domestică ca o problemă internă, în care nimeni nu trebuie să intervină.
Tocmai datorită intensităţii acestui fenomen, violenţa domestică este considerată de către Organizaţia Mondială Contra Torturii o formă de tortură ce are la bază câteva elemente principale, printre care (Tratat AS, p.682):
- tortura (şi deci violenţa domestică sau agresivitatea) constă într-o durere şi suferinţă acută, fizică sau mentală;
- există intenţia de a provoca această suferinţă;
- suferinţa este provocată cu scopul de a obţine informaţii sau dovezi, de a pedepsi, de a intimida, de a face presiuni asupra unei persoane;
Printre factorii sau cauzele care determină violenţă intrafamilială amintim:
- situaţia de viaţă a familiilor; situaţia materială precară şi/sau incapacitatea de administrare a veniturilor; locuinţă inadecvată, munca istovitoare; substimularea şi şomajul;
- vârsta părinţilor; statisticile indică frecvenţa abuzurilor în rândul părinţilor tineri, în particular a mamelor tinere;
- nivelul de educaţie al membrilor familiei;
- lipsa de comunicare între membrii familiei;
- traumele familiei, opinii diferite privind educaţia copilului;
- carenţe afective (lipsa dragostei materne) şi influenţa negativă a rudelor;
- perpetuarea modelului abuziv (preluat din familia de origine), trăirea de către abuzatorul însuşi a unor experienţe de abuz în copilărie;
- influenţele exercitate de către internet, televiziune sau presă în special asupra tinerilor, care au tendinţa de a reproduce în viaţă actele de violenţă de pe ecrane
- dependenţa de alcool sau droguri;
Toţi aceşti factori favorizează violenţa domestică. Însă, dintre aceştia, principala variabilă pusă în relaţie cu violenţa domestică este totuşi clasa socială. Mai multe studii au demonstrat că, părinţii care provin din medii socio-economice defavorizate se regăsesc mai frecvent în populaţia părinţilor abuzatori. Situaţii de viaţă ca: locuinţă inadecvată, muncă istovitoare, şomaj, substimulare, insecuritate economică, crează un mediu social şi o subcultură a sărăciei care condiţionează violenţa. Substimularea, şi în particular şomajul, pierderea locului de muncă constituie evenimente de viaţă stressante, care pot conduce părintele la exprimarea violentă a frustrărilor sale în acel moment. Şomajul prelungit poate conduce părintele la pierderea stimei de sine şi la o agresivitate cronică, ce îl predispun la pierderea controlului asupra comportamentului în faţa cerinţelor şi problemelor copilului.
Printre persoanele din familie cele mai frecvent agresate se numără copiii (minori sau adolescenţi), femeile, bătrânii şi nu în ultimul rând bărbaţii.
Profilul psihologic al persoanei care agresează
- cuprinde diverse trăsături de personalitate şi experienţe personale care-l caracterizează cu risc aşa-numit "patologic". În ciuda concepţiei populare, care nu poate accepta că un individ sănătos mintal poate abuza fizic, psihic sau sexual un copil, s-a estimat că doar 10% dintre abuzatori pot fi clasificaţi ca "bolnavi mintali" (Kempl, 1973).
Există câteva trăsături definitorii pentru personalitatea agresivă :
- istorie personală cu abuz în copilărie; abuzatorul a fost el însuşi un copil abuzat ;
- nivel scăzut de empatie;
- slabă stimă de sine, neîncredere în sine;
- schimbări în atitudine (instabilitate); instabilitate emoţională
- temperament violent; impulsiv, nesociabil, capricios
- imaturitate emoţională (copil în corp de adult);
- consumul de alcool sau droguri;
- abilităţi scăzute în viaţa intimă;
- rigiditate, compulsivitate, posesivitate.
Profilul psihologic al femeii abuzate
apare în câteva trăsături:
- neîncredere în sine ;
- neglijarea propriei persoane, din punct de vedere al igienei, al aspectului fizic, al nutriţiei ;
- stres cronic şi frică ce pot declanşa boli psihosomatice ;
- consum de droguri şi alcool ;
- simptome nevrotice ;
- descărcarea furiei pe copii, devenind violentă cu aceştia.
Profilul psihologic (portretul) copiilor abuzaţi.
Copiii care cresc în familii violente dezvoltă o serie de probleme, şi anume:
- probleme fizice şi somatice: dezvoltare fizică mai lentă, boli inexplicabile, insomnii, coşmaruri, lipsa poftei de mâncare, tulburări somatice datorate stresului posttraumatic;
- probleme emoţionale, psihologice: anxietate, depresii, nevroze, sentimente de culpabilitate, mânie, frica de abandon, frica de răniri şi moarte, evitarea celorlalţi şi izolare, neîncredere în sine şi în ceilalţi etc.;
- probleme de comportament şi probleme sociale: agresivitate sau pasivitate la agresiunile celorlalţi, fuga de acasă, consum de alcool, droguri, minciună, prostituţie, vagabondaj, comportament autodistructiv şi chiar comportament suicidar;
- probleme şcolare: lipsă de concentrare, lipsă de interes, scăderea performanţelor şcolare, insucces şcolar şi chiar abandon şcolar.
joi, 11 februarie 2010
CARACTERISTICILE BARBATULUI AGRESOR
Mulţi teoreticieni au încercat să explice de ce anumiţi bărbaţi folosesc violenţa domestică. Aceste teorii includ: disfuncţii familiale, probleme de comunicare, provocările femeilor, stresul, dependenţa chimică de anumite substanţe, probleme financiare, insuficienta educaţie etc. Violenţa domestică reprezintă pentru abuzator o metodă eficientă de a obţine puterea şi controlul într-o relaţie şi, de obicei, nu suferă efecte adverse după performarea acestui tip de comportament.
Există o teorie care susţine că bărbaţii care-şi bat partenerele suferă de anumite boli mentale. Această viziune lansată încă de Pizzey (1977), care descria bărbatul agresiv faţă de parteneră ca având un comportament “periculos, imprevizibil şi dificil de abordat” continuă să aibă adepţi. Cele mai severe tulburări psihice invocate sunt: proastă dispoziţie, abuz de substanţe cu tulburări asociate, borderline şi tulburări antisociale de personalitate. Shields şi Hanneke (1988, apud. A. Muntean. 2000) compară bărbaţii care au comportamente de violenţă domestică, cu bărbaţii care au comportamente violente în general. Rezultatul comparaţiei indică faptul că bărbaţii în general agresivi produc victimei injurii fizice mai grave, consumă mai mult alcool şi sunt mai puţin stabili în ceea ce priveşte locul de muncă.
Din nevoia de a nu trata populaţia bărbaţilor agresivi în relaţia cu partenera ca pe un grup omogen, şi din dorinţa ca aceste diferenţieri să permită o mai eficientă abordare terapeutică a violenţei domestice, s-a încercat o descriere a tipului de bărbat violent în relaţia cu partenera în funcţie de trei caracteristici (Holtzworth-Munroe et al., 1997, apud. A. Muntean. 2000):
a) severitatea incidentelor de violenţă fizică maritală şi a abuzurilor psihologice şi sexuale adăugate acestor incidente;
b) gradul de generalizare a violenţei (doar în familie sau şi în afara familiei) în relaţie cu alte variabile cum ar fi comportamentele criminale sau recurgerea la lege pentru penalizarea comportamentelor persoanei;
c) psihopatologia sau tulburările de personalitate ale agresorului.
Aceste caracteristici au fost combinate cu alţi factori relevanţi cum ar fi:
· atitudinea faţă de violenţă;
· consumul de alcool;
· stabilitatea maritală;
Din aceste combinaţii au rezultat trei subtipuri de bărbaţi agresori:
1. Bărbaţii care manifestă comportamente violente doar în familie
Aceştia nu dezvoltă forme severe de agresiune şi sunt mai puţin abuzivi din punct de vedere psihologic şi sexual. Nu au penalizări legale şi nici tulburări psihopatologice. Dacă dezvoltă anumite particularităţi de relaţionare acestea sunt de tipul pasiv-dependent. Au relaţii maritale stabile şi satisfăcătoare. Provin din familii cu un nivel scăzut sau mediu de violenţă. În general nu aprobă violenţa, au mari remuşcări după incidentele de violenţă şi au o atitudine destul de liberală privind rolurile sexuale. Comportamentele violente pe care le dezvoltă uneori apar dintr-o combinaţie de stres trăit în afara familiei şi stres marital. Stresul care le declanşează furia şi lipsa unor abilităţi de girare a situaţiilor dificile constituie contextul în care se produce criza. Se apreciază că acest subtip al bărbatului agresiv cu partenera este cel mai frecvent întâlnit şi că ar constitui 50% din populaţia bărbaţilor agresivi în familie.
2. Bărbatul agresiv de tip disforic/borderline
Au comportamente violente faţă de partenere, care merg de la forme moderate până la forme severe, incluzând abuzuri sexuale şi psihologice. Deşi în cea mai mare măsură agresivitatea lor se manifestă în relaţia cu partenera, au totuşi manifestări violente şi în afara familiei şi chiar pot prezenta pedepse penale. Din punct de vedere emoţional sunt instabili, disforici şi trăiesc stări psihologice de disconfort. Uneori au probleme legate de consumul de alcool sau alte substanţe, inclusiv droguri. Au trăsături de personalitate schizoidă cu manifestări borderline şi îşi controlează greu exploziile de furie. Pot fi foarte dependenţi şi în acelaşi timp cu obsesii de gelozie faţă de parteneră. Atitudinea lor privind rolurile sexuale este conservatoare. Provin în general din familii în care au trăit experienţe traumatizante în copilărie, unde nevoile lor de ataşament nu au fost satisfăcute şi ca urmare au avut trăiri de furie intensă. Proporţional, reprezintă cam 25% din populaţia bărbaţilor agresivi cu partenerele.
3. Bărbatul cu agresivitate generalizată şi comportamente violente/antisociale
În relaţia cu partenera va dezvolta comportamente agresive care merg de la incidente moderate până la incidente severe. Abuzul sexual şi psihologic însoţesc aceste manifestări. Manifestă agresivitate frecvent şi în afara familiei şi sunt certaţi cu legea. Au în general probleme cu alcoolul şi drogurile. Adesea au tulburări de personalitate de tip antisocial. În comparaţie cu celelalte două subtipuri anterioare, familiile din care provin sunt cu cel mai mare grad de violenţă. De asemenea în istoria lor personală se găsesc perioade în care au făcut parte din grupuri de tineri cu comportamente antisociale şi au avut prieteni cu comportamente sociale deviante. Au relaţii maritale sărace, nu manifestă remuşcări după incidentele de violenţă, atitudinea faţă de rolurile sexuale este puternic conservatoare. Violenţa lor în relaţia cu partenera este doar o secvenţă a comportamentului general violent, antisocial, criminal, pe care ăl au. Constituie aproximativ 25% din populaţia bărbaţilor agresivi în relaţiile maritale, dar o parte dintre ei sunt diagnosticaţi ca şi psihopaţi.
În general, autorii de specialitate descriu un portret al bărbatului agresiv cu partenera având ca trăsături definitorii:
· oarecare răceală afectivă şi distanţare emoţională;
· lipsa unor bune abilităţi de comunicare;
· preocupări obsesive;
· dependenţă în relaţii sociale şi
· adesea dependenţă de alcool şi consum de droguri şi medicamente.
Aceste elemente se regăsesc şi în cele trei portrete de mai sus. Dar Stark şi Flitcraft (1996, apud. A. Muntean. 2000) susţin că aceste trăsături se întâlnesc în egală măsură la bărbaţii care trec prin situaţi dificile, fără a dezvolta comportamente violente. Autoarele găsesc că aceste comportamente ţin de socializarea rolului masculin şi nu doar de categoria bărbaţilor care-şi bat partenerele. Tiparul comportamental al bărbaţilor care-şi bat partenerele se caracterizează prin tendinţa de coerciţie şi control asupra celor din jur. Această trăsătură determină implicit şi maltratarea copiilor. Adesea ameninţarea sau abuzul copiilor fac parte din strategia agresorului de a demola statutul de mamă, soţie şi producător de bunuri şi servicii pentru familie al femeii.
Problemele de comportament care sunt cel mai frecvent asociate cu bărbaţii violenţi în familie sunt: furie, gelozie, tendinţa de a controla, dependenţă şi stimă de sine joasă, abilităţi diminuate de a face faţă situaţiilor mai dificile, toleranţă scăzută la stres, impulsivitate în comportament. În mod paradoxal, efectele nocive ale violenţei domestice nu se răsfrâng doar asupra victimei directe – femeia – şi a celor indirecte – copiii şi alţi membri ai familiei – ci şi asupra agresorului
Niculina Ciuperca, psiholog-consilier Familie Cuplu.
Cabinet individual de psihologie Bucuresti ,(cartier Crangasi) str.Ceahlaul 22, etaj 2, ap.5
Telefon 0724 878 966 / 0762 635 466
Există o teorie care susţine că bărbaţii care-şi bat partenerele suferă de anumite boli mentale. Această viziune lansată încă de Pizzey (1977), care descria bărbatul agresiv faţă de parteneră ca având un comportament “periculos, imprevizibil şi dificil de abordat” continuă să aibă adepţi. Cele mai severe tulburări psihice invocate sunt: proastă dispoziţie, abuz de substanţe cu tulburări asociate, borderline şi tulburări antisociale de personalitate. Shields şi Hanneke (1988, apud. A. Muntean. 2000) compară bărbaţii care au comportamente de violenţă domestică, cu bărbaţii care au comportamente violente în general. Rezultatul comparaţiei indică faptul că bărbaţii în general agresivi produc victimei injurii fizice mai grave, consumă mai mult alcool şi sunt mai puţin stabili în ceea ce priveşte locul de muncă.
Din nevoia de a nu trata populaţia bărbaţilor agresivi în relaţia cu partenera ca pe un grup omogen, şi din dorinţa ca aceste diferenţieri să permită o mai eficientă abordare terapeutică a violenţei domestice, s-a încercat o descriere a tipului de bărbat violent în relaţia cu partenera în funcţie de trei caracteristici (Holtzworth-Munroe et al., 1997, apud. A. Muntean. 2000):
a) severitatea incidentelor de violenţă fizică maritală şi a abuzurilor psihologice şi sexuale adăugate acestor incidente;
b) gradul de generalizare a violenţei (doar în familie sau şi în afara familiei) în relaţie cu alte variabile cum ar fi comportamentele criminale sau recurgerea la lege pentru penalizarea comportamentelor persoanei;
c) psihopatologia sau tulburările de personalitate ale agresorului.
Aceste caracteristici au fost combinate cu alţi factori relevanţi cum ar fi:
· atitudinea faţă de violenţă;
· consumul de alcool;
· stabilitatea maritală;
Din aceste combinaţii au rezultat trei subtipuri de bărbaţi agresori:
1. Bărbaţii care manifestă comportamente violente doar în familie
Aceştia nu dezvoltă forme severe de agresiune şi sunt mai puţin abuzivi din punct de vedere psihologic şi sexual. Nu au penalizări legale şi nici tulburări psihopatologice. Dacă dezvoltă anumite particularităţi de relaţionare acestea sunt de tipul pasiv-dependent. Au relaţii maritale stabile şi satisfăcătoare. Provin din familii cu un nivel scăzut sau mediu de violenţă. În general nu aprobă violenţa, au mari remuşcări după incidentele de violenţă şi au o atitudine destul de liberală privind rolurile sexuale. Comportamentele violente pe care le dezvoltă uneori apar dintr-o combinaţie de stres trăit în afara familiei şi stres marital. Stresul care le declanşează furia şi lipsa unor abilităţi de girare a situaţiilor dificile constituie contextul în care se produce criza. Se apreciază că acest subtip al bărbatului agresiv cu partenera este cel mai frecvent întâlnit şi că ar constitui 50% din populaţia bărbaţilor agresivi în familie.
2. Bărbatul agresiv de tip disforic/borderline
Au comportamente violente faţă de partenere, care merg de la forme moderate până la forme severe, incluzând abuzuri sexuale şi psihologice. Deşi în cea mai mare măsură agresivitatea lor se manifestă în relaţia cu partenera, au totuşi manifestări violente şi în afara familiei şi chiar pot prezenta pedepse penale. Din punct de vedere emoţional sunt instabili, disforici şi trăiesc stări psihologice de disconfort. Uneori au probleme legate de consumul de alcool sau alte substanţe, inclusiv droguri. Au trăsături de personalitate schizoidă cu manifestări borderline şi îşi controlează greu exploziile de furie. Pot fi foarte dependenţi şi în acelaşi timp cu obsesii de gelozie faţă de parteneră. Atitudinea lor privind rolurile sexuale este conservatoare. Provin în general din familii în care au trăit experienţe traumatizante în copilărie, unde nevoile lor de ataşament nu au fost satisfăcute şi ca urmare au avut trăiri de furie intensă. Proporţional, reprezintă cam 25% din populaţia bărbaţilor agresivi cu partenerele.
3. Bărbatul cu agresivitate generalizată şi comportamente violente/antisociale
În relaţia cu partenera va dezvolta comportamente agresive care merg de la incidente moderate până la incidente severe. Abuzul sexual şi psihologic însoţesc aceste manifestări. Manifestă agresivitate frecvent şi în afara familiei şi sunt certaţi cu legea. Au în general probleme cu alcoolul şi drogurile. Adesea au tulburări de personalitate de tip antisocial. În comparaţie cu celelalte două subtipuri anterioare, familiile din care provin sunt cu cel mai mare grad de violenţă. De asemenea în istoria lor personală se găsesc perioade în care au făcut parte din grupuri de tineri cu comportamente antisociale şi au avut prieteni cu comportamente sociale deviante. Au relaţii maritale sărace, nu manifestă remuşcări după incidentele de violenţă, atitudinea faţă de rolurile sexuale este puternic conservatoare. Violenţa lor în relaţia cu partenera este doar o secvenţă a comportamentului general violent, antisocial, criminal, pe care ăl au. Constituie aproximativ 25% din populaţia bărbaţilor agresivi în relaţiile maritale, dar o parte dintre ei sunt diagnosticaţi ca şi psihopaţi.
În general, autorii de specialitate descriu un portret al bărbatului agresiv cu partenera având ca trăsături definitorii:
· oarecare răceală afectivă şi distanţare emoţională;
· lipsa unor bune abilităţi de comunicare;
· preocupări obsesive;
· dependenţă în relaţii sociale şi
· adesea dependenţă de alcool şi consum de droguri şi medicamente.
Aceste elemente se regăsesc şi în cele trei portrete de mai sus. Dar Stark şi Flitcraft (1996, apud. A. Muntean. 2000) susţin că aceste trăsături se întâlnesc în egală măsură la bărbaţii care trec prin situaţi dificile, fără a dezvolta comportamente violente. Autoarele găsesc că aceste comportamente ţin de socializarea rolului masculin şi nu doar de categoria bărbaţilor care-şi bat partenerele. Tiparul comportamental al bărbaţilor care-şi bat partenerele se caracterizează prin tendinţa de coerciţie şi control asupra celor din jur. Această trăsătură determină implicit şi maltratarea copiilor. Adesea ameninţarea sau abuzul copiilor fac parte din strategia agresorului de a demola statutul de mamă, soţie şi producător de bunuri şi servicii pentru familie al femeii.
Problemele de comportament care sunt cel mai frecvent asociate cu bărbaţii violenţi în familie sunt: furie, gelozie, tendinţa de a controla, dependenţă şi stimă de sine joasă, abilităţi diminuate de a face faţă situaţiilor mai dificile, toleranţă scăzută la stres, impulsivitate în comportament. În mod paradoxal, efectele nocive ale violenţei domestice nu se răsfrâng doar asupra victimei directe – femeia – şi a celor indirecte – copiii şi alţi membri ai familiei – ci şi asupra agresorului
Niculina Ciuperca, psiholog-consilier Familie Cuplu.
Cabinet individual de psihologie Bucuresti ,(cartier Crangasi) str.Ceahlaul 22, etaj 2, ap.5
Telefon 0724 878 966 / 0762 635 466
duminică, 7 februarie 2010
E usor sa fii parinte?
Cine crede ca e usor a fi parinte, se inseala.
Responasabilitatea care cade pe umerii lui este enorma . Si asta pentru ca parintele este modelul pe care copilul il urmeaza, el ii ofera conditii de viata, securitate afectiva, educatia de baza.
Degeaba ii spui copilului ,, fa asa acest lucru'' daca el te vede ca tu faci altfel.
Sa nu uitam ca de faptul in care parintele isi indeplineste rolul, depinde viitorul copilului . De multe ori strategiile folosite in cresterea si educatia copilului nu sunt cele mai potrivite.
Pretinzand unui copil o disciplina exagerata, i se ingradeste orice forma de manifestare . Cand la baza comportamentului unui copil sta frica, urmarile acestei metode se vad mai tarziu, la varsta adolescentei, cand unii fug de-acasa, altii devin agresivi,etc.
Cei mai multi parinti se lasa asorbiti de munca si nu mai au timp deloc sa-si observe copiii, sa-i vada cum evolueaza, sa le raspunda la intrebarile ce-i framanta , sa se joace cu ei.... Se trezesc atunci cand copilul are performante slabe la scoala , are un comportament inadecvat , nu e la fel de bun cum e copilul vecinului, etc. Si-atunci sa te tii: se infurie, pedepseste copilul, il umileste , il face sa-si piarda si increderea in sine... nu-si aminteste ca atunci cand copilul avea nevoie de el , avea alte preocupari.
Exista parinti care gresesc in a-i oferi copilului toate resursele de care dispun , pe motiv ca acesta nu trebuie sa sufere cum a suferit el , sa traiasca in aceleasi lipsuri ca el.
Un astfel de copil va avea pretentia sa i se ofere din ce in ce mai mult si nu va intelege situatia cand parintele nu va mai face fata. Mai rau, unii copii recurg la santajul sentimental atunci cand sesizeaza slabiciunea parintilor,profita de ei chiar si atunci cand au ajuns adulti, nu isi asuma nici o responsabilitate .
Ca sa se dezvolte armonios, copilul nu are nevoie numai de imbracaminte, hrana, jucarii si un acoperis deasupra capului. El are nevoie de securitate afectiva si educatie corespunzatoare .
A-l educa asa cum te-a invatat mama sau bunica , intr-o perioada in care societatea evolueaza rapid iti poate provoca anumite neajunsuri incat relatiile dintre tine si copil sa devina conflictuale , copilul sa nu mai doreasca prezenta parintelui, incercand nevoia de afectiune s-o gaseasca in alta parte . Si-atunci parintele se intreaba unde a gresit . De acea trebuie sa-ti cunosti foarte bine copilul, sa stii ce nevoi are, ce capacitati , ce i se potriveste si ce nu , iar la nevoie sa ceri sfatul unui specialist, astfel incat sa nu-ti indepartezi copilul cu buna stiinta.
Copiii trebuiesc incurajati sa invete sa ia cele mai potrivite decizii corespunzatoare varstei lor, sa nu astepte de la parinte sa-i spuna tot timpul ce sa faca .
Urmatorii factori afecteaza stima de sine a copilului :
Gradul in care el / ea se simte dorit(a), apreciat(a), iubit(a)
Modul in care se vede pe sine, imagine deseori imprimata de comportamentul /ceea ce ii spun parintii si cei apropiati
Capacitatea sa de a realiza ceva
Maniera in care se relationeaza cu ceilalti
Cum puteti creste stima de sine a copilului ?
Apreciindu-l / apreciind-o
Spunandu-i copilului cat de mult tineti la el / ea
Petrecand timp cu copilului
Incurajandu-l / incurajand-o sa faca alegeri
Alimentandu-i independenta
Dand o importanta autentica la ceea ce spune si ascultandu-l / ascultand-o cu adevarat
Petrecand timp pentru a-i explica, cauzele lucrurilor
Incurajandu-l / incurajand-o in ceea ce face
Incurajandu-l / incurajand-o sa incerce activitati noi
Sper sa va fie de folos!
Niculina Ciuperca, psiholog-consilier Familie- Cuplu
Cabinet individual de psihologie Str. Ceahlaul 22 etaj 2, ap.5
Telefon 0724878966 / 0762 635 466
Responasabilitatea care cade pe umerii lui este enorma . Si asta pentru ca parintele este modelul pe care copilul il urmeaza, el ii ofera conditii de viata, securitate afectiva, educatia de baza.
Degeaba ii spui copilului ,, fa asa acest lucru'' daca el te vede ca tu faci altfel.
Sa nu uitam ca de faptul in care parintele isi indeplineste rolul, depinde viitorul copilului . De multe ori strategiile folosite in cresterea si educatia copilului nu sunt cele mai potrivite.
Pretinzand unui copil o disciplina exagerata, i se ingradeste orice forma de manifestare . Cand la baza comportamentului unui copil sta frica, urmarile acestei metode se vad mai tarziu, la varsta adolescentei, cand unii fug de-acasa, altii devin agresivi,etc.
Cei mai multi parinti se lasa asorbiti de munca si nu mai au timp deloc sa-si observe copiii, sa-i vada cum evolueaza, sa le raspunda la intrebarile ce-i framanta , sa se joace cu ei.... Se trezesc atunci cand copilul are performante slabe la scoala , are un comportament inadecvat , nu e la fel de bun cum e copilul vecinului, etc. Si-atunci sa te tii: se infurie, pedepseste copilul, il umileste , il face sa-si piarda si increderea in sine... nu-si aminteste ca atunci cand copilul avea nevoie de el , avea alte preocupari.
Exista parinti care gresesc in a-i oferi copilului toate resursele de care dispun , pe motiv ca acesta nu trebuie sa sufere cum a suferit el , sa traiasca in aceleasi lipsuri ca el.
Un astfel de copil va avea pretentia sa i se ofere din ce in ce mai mult si nu va intelege situatia cand parintele nu va mai face fata. Mai rau, unii copii recurg la santajul sentimental atunci cand sesizeaza slabiciunea parintilor,profita de ei chiar si atunci cand au ajuns adulti, nu isi asuma nici o responsabilitate .
Ca sa se dezvolte armonios, copilul nu are nevoie numai de imbracaminte, hrana, jucarii si un acoperis deasupra capului. El are nevoie de securitate afectiva si educatie corespunzatoare .
A-l educa asa cum te-a invatat mama sau bunica , intr-o perioada in care societatea evolueaza rapid iti poate provoca anumite neajunsuri incat relatiile dintre tine si copil sa devina conflictuale , copilul sa nu mai doreasca prezenta parintelui, incercand nevoia de afectiune s-o gaseasca in alta parte . Si-atunci parintele se intreaba unde a gresit . De acea trebuie sa-ti cunosti foarte bine copilul, sa stii ce nevoi are, ce capacitati , ce i se potriveste si ce nu , iar la nevoie sa ceri sfatul unui specialist, astfel incat sa nu-ti indepartezi copilul cu buna stiinta.
Copiii trebuiesc incurajati sa invete sa ia cele mai potrivite decizii corespunzatoare varstei lor, sa nu astepte de la parinte sa-i spuna tot timpul ce sa faca .
Urmatorii factori afecteaza stima de sine a copilului :
Gradul in care el / ea se simte dorit(a), apreciat(a), iubit(a)
Modul in care se vede pe sine, imagine deseori imprimata de comportamentul /ceea ce ii spun parintii si cei apropiati
Capacitatea sa de a realiza ceva
Maniera in care se relationeaza cu ceilalti
Cum puteti creste stima de sine a copilului ?
Apreciindu-l / apreciind-o
Spunandu-i copilului cat de mult tineti la el / ea
Petrecand timp cu copilului
Incurajandu-l / incurajand-o sa faca alegeri
Alimentandu-i independenta
Dand o importanta autentica la ceea ce spune si ascultandu-l / ascultand-o cu adevarat
Petrecand timp pentru a-i explica, cauzele lucrurilor
Incurajandu-l / incurajand-o in ceea ce face
Incurajandu-l / incurajand-o sa incerce activitati noi
Sper sa va fie de folos!
Niculina Ciuperca, psiholog-consilier Familie- Cuplu
Cabinet individual de psihologie Str. Ceahlaul 22 etaj 2, ap.5
Telefon 0724878966 / 0762 635 466
luni, 11 ianuarie 2010
DECALOGUL RATIONALITATII
1.AR FI PREFERABIL sa reusesti in tot ce faci si fa tot ce depinde de tine in acest sens, DAR DACA NU REUSESTI, nu inseamna ca esti fara valoare ca om , ci doar ca ai avut un comportament mai putin performant,care poate fi imbunatatit in viitor .
2.AR FI PREFERABIL sa reusesti in tot ceea ce faci si fa tot ce depinde de tine in acest sens, DAR DACA NU REUSESTI , aminteste-ti ca este doar (foarte) rau , fara a fi insa catastrofal ( cel mai rau lucru care ti se poate intampla) .
3 . AR FI PREFERABIL sa reusesti in tot ceea ce faci si fa tot ce depinde de tine in acest sens , DAR DACA NU REUSESTI ,poti tolera / suporta acest lucru neplacut si poti merge mai departe bucurandu-te de viata , chiard aca este mai greu la inceput .
4 . AR FI PREFERABIL ca ceilalti sa se comporte corect si /sau frumos cu tine , DAR DACA NU SE COMPORTA ASA , nu inseamna ca tu sau ei sunteti fara valoare ca oameni .
5 . AR FI PREFERABIL ca ceilalti sa se comporte corect si / sau frumos , DAR DACA NU SE COMPORTA ASA ,aminteste-ti ca este doar ( foarte) rau , fara a fi insa catastrofal (cel mai rau lucru care ti se poate intampla).
6 . AR FI PREFERABIL ca ceilalti sa se comporte corect si / sau frumos , DAR DACA NU SE COMPORTA ASA , poti tolera / suporta acest lucru si poti merge mai departe bucurandu-te de viata , chiard aca este mai greu la inceput .
7 . AR FI PREFERABIL ca viata sa fie dreapta si usoara , DAR DACA NU ESTE ,nu inseamna ca esti fara valoare ca om si / sau ca viata este nedreapta .
8 . AR FI PREFERABIL ca viata sa fie dreapta si usoara , DAR DACA NU ESTE , aminteste-ti ca este doar (foarte) rau , fara a fi insa catastrofal (cel mai rau lucru care ti se poate intampla ) .
9 . AR FI PREFERABIL ca viata sa fie dreapta si usoara DAR DACA NU ESTE , poti tolera / suporta acest lucru si poti merge mai departe bucurandu-te de viata , chiard aca este mai greu la inceput .
10 . SINGURUL LUCRU CARE TREBUIE ESTE CA NIMIC NU TREBUIE CU NECESITATE .
Varianta prescurtata :
1) Accepta ceea ce nu se poate schimba ;
2) Fa tot ceea ce este omeneste posibil pentru a schimba ce se poate schimba , amintindu-ti insa mereu ca uneori lucrurile nu TREBUIE sa se intample cum vrei tu
Sa va fie de folos!
Niculina Ciuperca, psiholog consilier Familie - Cuplu
2.AR FI PREFERABIL sa reusesti in tot ceea ce faci si fa tot ce depinde de tine in acest sens, DAR DACA NU REUSESTI , aminteste-ti ca este doar (foarte) rau , fara a fi insa catastrofal ( cel mai rau lucru care ti se poate intampla) .
3 . AR FI PREFERABIL sa reusesti in tot ceea ce faci si fa tot ce depinde de tine in acest sens , DAR DACA NU REUSESTI ,poti tolera / suporta acest lucru neplacut si poti merge mai departe bucurandu-te de viata , chiard aca este mai greu la inceput .
4 . AR FI PREFERABIL ca ceilalti sa se comporte corect si /sau frumos cu tine , DAR DACA NU SE COMPORTA ASA , nu inseamna ca tu sau ei sunteti fara valoare ca oameni .
5 . AR FI PREFERABIL ca ceilalti sa se comporte corect si / sau frumos , DAR DACA NU SE COMPORTA ASA ,aminteste-ti ca este doar ( foarte) rau , fara a fi insa catastrofal (cel mai rau lucru care ti se poate intampla).
6 . AR FI PREFERABIL ca ceilalti sa se comporte corect si / sau frumos , DAR DACA NU SE COMPORTA ASA , poti tolera / suporta acest lucru si poti merge mai departe bucurandu-te de viata , chiard aca este mai greu la inceput .
7 . AR FI PREFERABIL ca viata sa fie dreapta si usoara , DAR DACA NU ESTE ,nu inseamna ca esti fara valoare ca om si / sau ca viata este nedreapta .
8 . AR FI PREFERABIL ca viata sa fie dreapta si usoara , DAR DACA NU ESTE , aminteste-ti ca este doar (foarte) rau , fara a fi insa catastrofal (cel mai rau lucru care ti se poate intampla ) .
9 . AR FI PREFERABIL ca viata sa fie dreapta si usoara DAR DACA NU ESTE , poti tolera / suporta acest lucru si poti merge mai departe bucurandu-te de viata , chiard aca este mai greu la inceput .
10 . SINGURUL LUCRU CARE TREBUIE ESTE CA NIMIC NU TREBUIE CU NECESITATE .
Varianta prescurtata :
1) Accepta ceea ce nu se poate schimba ;
2) Fa tot ceea ce este omeneste posibil pentru a schimba ce se poate schimba , amintindu-ti insa mereu ca uneori lucrurile nu TREBUIE sa se intample cum vrei tu
Sa va fie de folos!
Niculina Ciuperca, psiholog consilier Familie - Cuplu
sâmbătă, 5 decembrie 2009
SFATURI PENTRU FEMEILE CARE SE SIMT SINGURE DE SARBATORI
In general femeile aspira sa aiba relatii romantice, fondate pe o interactiune emotionala, profunda, pe termen lung .Un mediu familial caracterizat prin practici educative coerente,care ofera afectiunea necesara , o pregateste pe fata pentru o relatie de cuplu armonioasa , intr-o atmosfera de siguranta, comuniune si consens mutual . Intimitatea ii alimenteaza bucuria de a trai, ii confera un adevarat suport energetic. Si cum sarbatorile coincid si cu momentul bilantului de sfarsit de an , constientizeaza ca pe langa celelalte realizari , inregistreaza un minus in ceea ce priveste gasirea unui partener care sa corespunda idealurilor sale , ca fericirea de a fi impreuna cu cineva nu-i este harazita .
Privirea retrospectiva catre realizarile personale , analiza proiectelor nerealizate, reducerea nivelului endorfinelor din creier ( dupa parerea unor specialisti) predispun la depresie .
Sunt si femei care, dezamagite de parteneri care nu au putut sa le ofere o stabilitate emotionala si afectiva, parteneri care au avut tot timpul o atitudine critica si dominatoare , indiferenti afectiv , cu tendinta de a cere fara a da nimic in schimb, egocentrici, etc ., care-si doresc sa fie singure , departe de cei ce le fac sa sufere . Dar desi departe de acestia , rememoreaza aspectele negative , momentele dezagreabile petrecute in compania partenerilor, exagereaza faptele , orgoliile , incapatanarea .
Desi nu pot suplini lipsa unui iubit , parintii si prietenii pot constitui un suport afectiv care s-o ajute pe tanara sa nu ajunga la depresie . Important e ca acestia sa creeze o atmosfera de sarbatoare , sa evite discutii care i-ar provoca disconfort, sa vina cu surprize de moment care sa-i distraga atentia de la trecut si s-o echilibreze emotional .
Pentru o femeie singura e dificil sa-i vada pe ceilalti fericiti, bucurosi si preocupati de eveniment , facand planuri , atmosfera i se pare stresanta , nu gaseste o cale sa-si depaseasca starea . Si-atunci, nu mai are interes sau placere nici pentru lucrurile care pana acum i se pareau interesante, nu se poate concentra , nu poate lua nici o decizie in ceea ce o priveste , incepe sa fie dominata de sentimente de tristete sau epuizare . Deseori izbucneste in lacrimi, plange usor, o cuprind sentimente de deznadejde, de vinovatie . Nimic n-o mai motiveaza, se izoleaza de familie si de prieteni, acuza oboseala fara sa fi facut ceva care sa-i determine starea respectiva, prezinta schimbari in ceea ce priveste apetitul alimentar, schimbari de greutate . In situatiile mai grave, apar chiar ganduri de sinucidere .
In aceste conditii motivatia pentru munca nu mai poate exista, pentru ca se simte lipsita de vlaga, nici un lucru nu-i mai iese asa cum ar dori, iar nerealizarile ii provoaca o si mai mare anxietate, ii scade stima de sine , se considera un om incapabil .
Este foarte important sa vorbeasca cu prieteni, cunostinte , rude despre ce i se intampla, sa ceara ajutor .Atitudinea indiferenta a celor din jur poate face foarte rau in aceasta situatie .
Am avut cliente care nu-si mai constientizau situatia , dar un prieten, un vecin, cunostinta, etc. a tras un semnal de alarma, a incercat s-o motiveze sa ceara sfatul unui specialist , iar solutia a fost benefica persoanei, care , cu ajutorul specialistului a reusit sa depaseaca starea in care se afla .
Oricand se poate gasi o ruda, vecini care nu sunt plecati, poate invita pe cineva , pentru ca nu e singura pe o insula pustie . Prezenta oricarei persoane ii poate face bine . Apoi se organizeaza petreceri de Craciun si pentru persoane singure, intr-un cadru adecvat, unde poate cunoaste persoane interesante .
Daca totusi a ales sa petreaca singura , trebuie sa constientizeze ca-i decizia ei , o considera ca pe o aventura, isi pregateste surprize , se rasfata cu lucruri pe care nu si le-a mai permis pana acum , isi pune o muzica care sa-i imbunatateasca starea de spirit, scrie mesaje de felicitare la cunoscuti , pastreaza contactul telefonic cu rudele si cunoscutii .
O plimbare de o ora-doua in aer liber poate imbunatati starea de spirit . 5. Ce ar trebui sa-si spuna femeile singure in preajma Sarbatorilor? Cum ar putea ele sa nu mai fie singure la anul (ce atitudine ar trebui sa adopte)?
Ar trebui sa-si spuna ca este o situatie de moment, ca poate s-o considere o experienta, si daca lucrurile nu se intampla cum si-au dorit nu inseamna ca e o catastrofa , ca poate invata din aceasta situatie si poate gasi resurse sa se poata bucura in continuare de viata .
Sa se gandeasca ca este placut sa aiba pe cineva drag alaturi , sa-si faca o introspectie si sa inteleaga unde a gresit, ca pe viitor sa poata invata din aceasta intamplare .
Oricine isi doreste sa-i iasa totul perfect, dar daca acest lucru nu-i totdeauna posibil , sa se gandeasca la faptul ca-i omeneste sa gresesti , ca nimeni nu-i perfect, ca greselile ne ajuta sa descoperim cat de minunata e viata .
Niculina Ciuperca, psiholog consilier Familie –Cuplu,
Cabinet individual de psihologie Bucuresti,
Sector 6 ( Cartier Crangasi )
Str Ceahlaul 22 etaj 2 ap. 5
telefon 0724878966
Privirea retrospectiva catre realizarile personale , analiza proiectelor nerealizate, reducerea nivelului endorfinelor din creier ( dupa parerea unor specialisti) predispun la depresie .
Sunt si femei care, dezamagite de parteneri care nu au putut sa le ofere o stabilitate emotionala si afectiva, parteneri care au avut tot timpul o atitudine critica si dominatoare , indiferenti afectiv , cu tendinta de a cere fara a da nimic in schimb, egocentrici, etc ., care-si doresc sa fie singure , departe de cei ce le fac sa sufere . Dar desi departe de acestia , rememoreaza aspectele negative , momentele dezagreabile petrecute in compania partenerilor, exagereaza faptele , orgoliile , incapatanarea .
Desi nu pot suplini lipsa unui iubit , parintii si prietenii pot constitui un suport afectiv care s-o ajute pe tanara sa nu ajunga la depresie . Important e ca acestia sa creeze o atmosfera de sarbatoare , sa evite discutii care i-ar provoca disconfort, sa vina cu surprize de moment care sa-i distraga atentia de la trecut si s-o echilibreze emotional .
Pentru o femeie singura e dificil sa-i vada pe ceilalti fericiti, bucurosi si preocupati de eveniment , facand planuri , atmosfera i se pare stresanta , nu gaseste o cale sa-si depaseasca starea . Si-atunci, nu mai are interes sau placere nici pentru lucrurile care pana acum i se pareau interesante, nu se poate concentra , nu poate lua nici o decizie in ceea ce o priveste , incepe sa fie dominata de sentimente de tristete sau epuizare . Deseori izbucneste in lacrimi, plange usor, o cuprind sentimente de deznadejde, de vinovatie . Nimic n-o mai motiveaza, se izoleaza de familie si de prieteni, acuza oboseala fara sa fi facut ceva care sa-i determine starea respectiva, prezinta schimbari in ceea ce priveste apetitul alimentar, schimbari de greutate . In situatiile mai grave, apar chiar ganduri de sinucidere .
In aceste conditii motivatia pentru munca nu mai poate exista, pentru ca se simte lipsita de vlaga, nici un lucru nu-i mai iese asa cum ar dori, iar nerealizarile ii provoaca o si mai mare anxietate, ii scade stima de sine , se considera un om incapabil .
Este foarte important sa vorbeasca cu prieteni, cunostinte , rude despre ce i se intampla, sa ceara ajutor .Atitudinea indiferenta a celor din jur poate face foarte rau in aceasta situatie .
Am avut cliente care nu-si mai constientizau situatia , dar un prieten, un vecin, cunostinta, etc. a tras un semnal de alarma, a incercat s-o motiveze sa ceara sfatul unui specialist , iar solutia a fost benefica persoanei, care , cu ajutorul specialistului a reusit sa depaseaca starea in care se afla .
Oricand se poate gasi o ruda, vecini care nu sunt plecati, poate invita pe cineva , pentru ca nu e singura pe o insula pustie . Prezenta oricarei persoane ii poate face bine . Apoi se organizeaza petreceri de Craciun si pentru persoane singure, intr-un cadru adecvat, unde poate cunoaste persoane interesante .
Daca totusi a ales sa petreaca singura , trebuie sa constientizeze ca-i decizia ei , o considera ca pe o aventura, isi pregateste surprize , se rasfata cu lucruri pe care nu si le-a mai permis pana acum , isi pune o muzica care sa-i imbunatateasca starea de spirit, scrie mesaje de felicitare la cunoscuti , pastreaza contactul telefonic cu rudele si cunoscutii .
O plimbare de o ora-doua in aer liber poate imbunatati starea de spirit . 5. Ce ar trebui sa-si spuna femeile singure in preajma Sarbatorilor? Cum ar putea ele sa nu mai fie singure la anul (ce atitudine ar trebui sa adopte)?
Ar trebui sa-si spuna ca este o situatie de moment, ca poate s-o considere o experienta, si daca lucrurile nu se intampla cum si-au dorit nu inseamna ca e o catastrofa , ca poate invata din aceasta situatie si poate gasi resurse sa se poata bucura in continuare de viata .
Sa se gandeasca ca este placut sa aiba pe cineva drag alaturi , sa-si faca o introspectie si sa inteleaga unde a gresit, ca pe viitor sa poata invata din aceasta intamplare .
Oricine isi doreste sa-i iasa totul perfect, dar daca acest lucru nu-i totdeauna posibil , sa se gandeasca la faptul ca-i omeneste sa gresesti , ca nimeni nu-i perfect, ca greselile ne ajuta sa descoperim cat de minunata e viata .
Niculina Ciuperca, psiholog consilier Familie –Cuplu,
Cabinet individual de psihologie Bucuresti,
Sector 6 ( Cartier Crangasi )
Str Ceahlaul 22 etaj 2 ap. 5
telefon 0724878966
joi, 12 noiembrie 2009
Exercitii pentru realizarea confortului psihic
Traversam o perioada dificila, in care avem nevoie sa ne echilibram emotional, pentru a putea duce la bun sfarsit tot ce ne-am propus . De aceea va recomand cateva exercitii care va pot echilibra emotional
Exercitiul 1
Este nevoie de un loc linistit, unde sa puteti sta intins sau asezat cat se poate de confortabil.
Inchideti ochii, lasati-va pe spate si relaxati-va !
Incercati sa va eliberati mintea de toate gandurile.
Acum concentrati-va asupra partilor corpului dumneavoastra de la cap spre degetele de la picioare.
La fiecare sectiune incercati si relaxati muschii de cateva ori – tineti-i incordati cateva secunde, apoi relaxati-va, cu o respiratie lunga si lenta. Mentineti-va concentrarea asupra zonei respective, nu va lasati gandul sa alunece spre problemele personale.
Dupa ce ati terminat exercitiul, ramaneti nemiscat inca un minut, respirati lent si pastrati-va mintea golita de ganduri. Muschii trebuie sa fie cat mai destinsi posibil. Apoi deschideti si ridicati-va incet.
Aceasta tehnica este o metoda de aparare in caz de urgenta, atunci cand sunteti depasit de situatie.
Exercitiul 2
Asezati-va confortabil pe un fotoliu , scaun sau canapea . Relaxati-va!
Ganditi-va la o motivatie foarte importanta pentru care va doriti sa va insanatositi repede.
Vizualizati beneficiile prezente si viitoare pentru dumneavoastra si pentru cei din jur.
Pe un ecran proiectati-va o imagine cand erati sanatos , fara probleme. Observati ce se petrece , cum va simtiti , cum reactioneaza cei din jur. Sunteti puternic si plin de resurse.
Lasati-va timp pentru ca aceasta imagine sa se dezvolte complet. Faceti-o din ce in ce mai clara , daca e nevoie, schimbati si culorile.
Priviti ecranul ca un atent observator. Cand sunteti pe deplin constient ca va place ceea ce vedeti , lasati incet ca imaginea de pe ecran sa se suprapuna cu cea de pe fotoliu.
Cum va simtiti ? Cum aratati ? Cum respirati ? Ce se intampla in jur ?
Incercati sa va autoapreciati , sa va admirati forta cu care ati trecut peste problema de sanatate.
Repetati exercitiul de cate ori aveti nevoie pentru a va realiza confortul psihic.
Exercitiul 3
1Relaxati-va complet intr-un loc confortabil si linistit. Respirati rar… si profound …si complet.
Umpleti-va corpul cu aer proaspat .Abandonati orice tensiuni corporale si emotionale.
2. Ganditi-va la cineva din anturajul dumneavoastra , sau la oricine altcineva despre care se poate spune ca “ are o sanatate de fier “. Vizualizati imaginea in toata plenitudinea ei. Imaginati-va ce resurse a avut de a reusit sa-si pastreze starea de sanatate.
Urmariti persoana si constientizati consecintele positive legate de starea de sanatate , beneficiile directe si imediate cat si beneficiile viitoare de care se va bucura
Vizualizati-va dintr-o alta perspectiva .
Dupa acest moment , incet , incet asociati-va cu persoana , ,,pasiti in papucii ei " si urmariti ce se intampla. Observati cum aratati , cum simtiti din aceasta perspectiva. Observati-va adevaratele sentimente fata de dumneavoastra. Incercati sa va autoapreciati in aceasta postura. Lasati-va un timp sa acceptati aceasta teorie.
Realizati acest lucru intr-un mod confortabil , fara efort .Urmariti cum va miscati si respirati , urmariti-va calitatile si aspectele speciale pe care le constientizati acum pentru prima data.
Ce ganduri si sentimente nutriti pentru dumneavoastra .
Cand sunteti pe deplin constient de calitatile speciale pe care le-ati dobandit , disociati-va de persoana respectiva, reintrati in corpul dumneavoastra , incet , incet , fara sa va grabiti ducand cu dumneavoastra starea speciala dinainte.
Observati in liniste cum s-au schimbat reprezentarile interioare , constientizati calitatile si aspectele speciale pe care le observati acum la dumneavoastra.
Trimiteti aceasta experienta in viitor , ca s-o puteti folosi ca resursa , ori de cate ori starea de sanatate lasa de dorit.
Sper sa va fie de folos!
Exercitiul 1
Este nevoie de un loc linistit, unde sa puteti sta intins sau asezat cat se poate de confortabil.
Inchideti ochii, lasati-va pe spate si relaxati-va !
Incercati sa va eliberati mintea de toate gandurile.
Acum concentrati-va asupra partilor corpului dumneavoastra de la cap spre degetele de la picioare.
La fiecare sectiune incercati si relaxati muschii de cateva ori – tineti-i incordati cateva secunde, apoi relaxati-va, cu o respiratie lunga si lenta. Mentineti-va concentrarea asupra zonei respective, nu va lasati gandul sa alunece spre problemele personale.
Dupa ce ati terminat exercitiul, ramaneti nemiscat inca un minut, respirati lent si pastrati-va mintea golita de ganduri. Muschii trebuie sa fie cat mai destinsi posibil. Apoi deschideti si ridicati-va incet.
Aceasta tehnica este o metoda de aparare in caz de urgenta, atunci cand sunteti depasit de situatie.
Exercitiul 2
Asezati-va confortabil pe un fotoliu , scaun sau canapea . Relaxati-va!
Ganditi-va la o motivatie foarte importanta pentru care va doriti sa va insanatositi repede.
Vizualizati beneficiile prezente si viitoare pentru dumneavoastra si pentru cei din jur.
Pe un ecran proiectati-va o imagine cand erati sanatos , fara probleme. Observati ce se petrece , cum va simtiti , cum reactioneaza cei din jur. Sunteti puternic si plin de resurse.
Lasati-va timp pentru ca aceasta imagine sa se dezvolte complet. Faceti-o din ce in ce mai clara , daca e nevoie, schimbati si culorile.
Priviti ecranul ca un atent observator. Cand sunteti pe deplin constient ca va place ceea ce vedeti , lasati incet ca imaginea de pe ecran sa se suprapuna cu cea de pe fotoliu.
Cum va simtiti ? Cum aratati ? Cum respirati ? Ce se intampla in jur ?
Incercati sa va autoapreciati , sa va admirati forta cu care ati trecut peste problema de sanatate.
Repetati exercitiul de cate ori aveti nevoie pentru a va realiza confortul psihic.
Exercitiul 3
1Relaxati-va complet intr-un loc confortabil si linistit. Respirati rar… si profound …si complet.
Umpleti-va corpul cu aer proaspat .Abandonati orice tensiuni corporale si emotionale.
2. Ganditi-va la cineva din anturajul dumneavoastra , sau la oricine altcineva despre care se poate spune ca “ are o sanatate de fier “. Vizualizati imaginea in toata plenitudinea ei. Imaginati-va ce resurse a avut de a reusit sa-si pastreze starea de sanatate.
Urmariti persoana si constientizati consecintele positive legate de starea de sanatate , beneficiile directe si imediate cat si beneficiile viitoare de care se va bucura
Vizualizati-va dintr-o alta perspectiva .
Dupa acest moment , incet , incet asociati-va cu persoana , ,,pasiti in papucii ei " si urmariti ce se intampla. Observati cum aratati , cum simtiti din aceasta perspectiva. Observati-va adevaratele sentimente fata de dumneavoastra. Incercati sa va autoapreciati in aceasta postura. Lasati-va un timp sa acceptati aceasta teorie.
Realizati acest lucru intr-un mod confortabil , fara efort .Urmariti cum va miscati si respirati , urmariti-va calitatile si aspectele speciale pe care le constientizati acum pentru prima data.
Ce ganduri si sentimente nutriti pentru dumneavoastra .
Cand sunteti pe deplin constient de calitatile speciale pe care le-ati dobandit , disociati-va de persoana respectiva, reintrati in corpul dumneavoastra , incet , incet , fara sa va grabiti ducand cu dumneavoastra starea speciala dinainte.
Observati in liniste cum s-au schimbat reprezentarile interioare , constientizati calitatile si aspectele speciale pe care le observati acum la dumneavoastra.
Trimiteti aceasta experienta in viitor , ca s-o puteti folosi ca resursa , ori de cate ori starea de sanatate lasa de dorit.
Sper sa va fie de folos!
marți, 10 noiembrie 2009
Terapia de familie cognitiv-comportamentala
Terapia cognitiv-comportamentala este o combinare teoretico-metodologica fundamentata stiintific a terapiei comportamentale cu terapia cognitiva, cu aplicatii in patologie si sanatate.
Pe langa caracterul clinic(tratarea bolilor) ea are si un profound caracter educational si preventiv(optimizare , promovare a sanatatii).
Termenul de terapie cognitiv-comportamentala isi are originile atat in domeniul psihologiei cognitive , care pune accent pe rolul ideilor asupra comportamentului cat si al psihologiei comportamentale cu orientarea sa riguros centrata pe obtinerea unor performante.
Pentru faptul ca pune un accent deosebit pe tehnicile de restructurare atitudinala , psihoterapia cognitive-comportamentala contine multe elemente comune cu psihoterapia rational-emotiva , multe metode utilizate fiind asemanatoare.
Demersurile cognitive-comportamentale existente la ora actuala , au in comun doua aspecte:
a)convingerea conform careia procesele cognitive influenteaza atat motivatia cat si comportamentul.
b)utilizarea tehnicilor de modificare a comportamentului intr-o maniera pragmatica.
Terapia comportamentala
Ideea de baza a terapiei comportamentale (Skinner , 1953 ; 1974 ; Watson , 1913) este aceea ca toate reactiile/raspunsurile organismului uman ca intreg pot fi conceptualizate ca fiind comportamente deschise.Originile ei se trag din investigatiiile lui Pavlov,a carui opera privind reflexele conditionate a dus la dezvoltarea conditionarii clasice. S-a demonstrat ca unui stimul neconditionat SN(mancarea) care conduce la un raspuns neconditionat RN(salivarea) i se poate atasa un stimul conditionat SC(un clopotel) , care incepe sa evoce acelasi raspuns.
Un moment important pentru terapia comportamentala il reprezinta introducerea desensibilizarii sistematice de catre Joseph Wolpe(1948) prin care a realizat success in tratamentul fobiilor indreptand atentia catre metodele comportamentale.
Desensibilizarea sistematica a fost folosita cu success la deconditionarea anxietatii prin inhibitie reciproca si s-a dovedit o tehnica puternica pentru reducerea acesteia , mai ales atunci cand a inclus practica actuala in abordarea obiectului sau situatiei de care-i este teama subiectului.
Teoria conditionarii clasice a fost aplicata in terapia de familie in tratamentul problemelor bazate pe anxietate , inclusiv agorafobia si disfunctia sexuala, de Wolpe(1958) si mai tarziu de Masters si Johnson(1970).
Terapia de familie comportamentala s-a folosit si de conditionarea operanta a lui Skinner care a demonstrat ca frecventa raspunsurilor operante este determinata de consecintele acestora.
S-a observat ca raspunsurile care sunt intarite pozitiv vor fi repetate mai frecvent , iar cele pedepsite sau ignorate vor fi stinse.
Conditionarea operanta s-a dovedit eficienta la copii , pentru ca parintii pot avea un control considerabil asupra intaririlor si pedepselor.
Mai mult chiar , ei pot fi folositi ca si coterapeuti in conducerea anxietatii.
Ei pot fi instruiti de terapeut sa elimine imprejurarile care mentin comportamentul deviant si sa intareasca paternurile de comportament care sunt incompatibile cu comportamentul deviant, mai exact sa ignore comportamentul inadecvat si sa recompenseze pe cel adecvat.
La dezvoltarea terapiei de familie comportamentale au contribuit Gerald Patterson , Robert Liberman si Richard Stuart.
Gerald Patterson si colegii sai de la universitatea Oregon au format parintii in principiile teoriei educatiei sociale stabilind impreuna cu acestia regulile de comportament de acasa pe baza strategiilor pentru eliminarea comportamentului indezirabil si substituirea comportamentului dezirabil.
Robert Liberman a introdus folosirea repetarii si modelarii rolului in terapia de familie , iar Richard a abordat contractarea accidentala , concentrandu-se mai ales asupra modului in care schimbarea comportamentului pozitiv ar putea fi maximizata folosind principiul reciprocitatii intaririi.
Daca in perioada anilor 70’ terapia de familie comportamentala s-a dezvoltat pe trei laturi :formarea parintilor , terapia comportamentala de cuplu si terapia sexuala , recent a existat o apropiere intre terapia comportamentala si cea cognitiva rezultand terapia cogntiv-comportamentala .
Noua forma de terapie incununa astfel activitatea lui Albert Ellis si Aaron Beck care subliniau nevoia si schimbarea a atitudinii pentru a promova si a mentine schimbarea comportamentala.
Ideea fundamentala a terapiei rationale(cognitive) este ca prelucrarile informationale (cognitiile) fie ele constiente sau inconstiente genereaza raspunsurile afectiv-emotionale /subiective , congnitive , comportamentale si unele reactii psiho-fiziologice/biologice ale subiectului uman.
Schimbarea acestor raspunsuri se face modificand prelucrarile informationale care le-au generat.
Terapia cognitiv-comportamentala are propria cercetare fundamentala si aplicata , impulsionand dezvoltarea unor metode cu caracter general care au fost asimilate de psihologie si medicina/psihiatrie.
Exemplu:constructul cognitii irationale a patruns in tratatele de psihologie generala , in lucrarile de psihologie educationala , psihologia muncii , pastorala , etc.
In psihiatrie abordarea cognitiv-comportamentala a generat modele de etiopatogeneza pentru tulburarile psihice(exemplu tulburarea depresiva majora).
Psihoterapiile congnitiv-comportamentale sunt cele mai bine reprezentate la nivelul comunitatii stintifice , cele mai raspandite in practica si preferate de casele de asigurari de sanatate. Si asta pentru ca ele pot fi folosite cu scucces in rezolvarea problemelor de viata , in tulburari fobice , in tulburari obsessive, in atacuri de panica si anxietate generalizata , in depresii , in tulburari psihosomatice si somatoforme , in afectiuni pishiatrice , cronice , in probleme de cuplu , in disfunctii sexuale psihogene , in eliminarea comportamentului de esec.
Psihoterapiile cognitiv-comportamentala considera ca interactiunile din cadrul cuplurilor care nu se inteleg s-ar afla sub influenta “controlului aversiv”, adica aceste interactiuni sunt controlate prin intermediul sanctiunilor sau prin intermediul amenintariilor cu privire la consecintele negative posibile.
Scopul terapiei este sa deplaseze accentul de la controlul aversiv la cel pozitiv, sotii comportandu-se in asa fel incat sa-si dea satisfactie unul altuia.
La o mai buna intelegere a proceselor cognitiv-perceptive care au importanta in cadrul lucurului cu cuplurile aflate in conflict a contribuit si teoria invatarii sociale a lui Bandura(1977).
Problemele pentru care cuplurile sau indivizii solicita terapie maritala , sunt diverse:
-certuri grave si frecvente
-probleme pe care nu le pot rezolva
-nepotriviri sexuale
-o insatisfactie vaga si nespecifica in ceea ce priveste relatia din cadrul cuplului
-senzatia ca sunt prinsi intr-un fel de capcana
-relatii extraconjugale
-schimbari majore in cadrul cuplului
In viziunea cognitiv-comportamentala ,cuplurile care nu se inteleg au putine interactiuni care ofera satisfactie si multe interactiuni negative , carcaterizate prin suparare , blamare si pedepsire.
Pentru rezolvarea problemelor lor , psihoterapeutul are nevoie de 2-3 sedinte de evaluare, prima fiind cu ambii parteneri , apoi cate o sedinta individuala .
O sedinta de psihoterapie dureaza in medie 90 de minute , o data pe saptamana si cuprinde urmatoarele secvente:
-enuntarea tematicii (5 minute)
-evaluarea progreselor terapiei(10 minute)
-discutarea temelor pentru acasa (15 minute)
-introducerea unor noi deprinderi de comportament (45 minute)
-teme pentru acasa pana la sedinta viitoare
In cursul sedintelor de terapie se urmaresc schimbarile comportamentale ale partenerilor astfel incat sa creasca satisfactia maritala.Invatarea pacientilor sa reinterpreteze comportamentul partenerului sau reprezinta o interventie terapeutica puternica ce poate fi aplicata in orice moment al terapiei.
Se are in vedere antrenarea deprinderilor (abilitatilor de comunicare), care se realizeaza cu ajutorul unor exercitii alese special de terapeut .
Apoi o componenta importanta a terapiei o reprezinta rezolvarea de probleme (cu cele doua componente:definirea problemei , solutionarea problemei).
Terapeutul urmareste si ameliorarea problemelor sexuale si afective ale cuplului, reducerea conflictelor , identificarea si modificarea modelelor negative de interactiune.
Pe langa caracterul clinic(tratarea bolilor) ea are si un profound caracter educational si preventiv(optimizare , promovare a sanatatii).
Termenul de terapie cognitiv-comportamentala isi are originile atat in domeniul psihologiei cognitive , care pune accent pe rolul ideilor asupra comportamentului cat si al psihologiei comportamentale cu orientarea sa riguros centrata pe obtinerea unor performante.
Pentru faptul ca pune un accent deosebit pe tehnicile de restructurare atitudinala , psihoterapia cognitive-comportamentala contine multe elemente comune cu psihoterapia rational-emotiva , multe metode utilizate fiind asemanatoare.
Demersurile cognitive-comportamentale existente la ora actuala , au in comun doua aspecte:
a)convingerea conform careia procesele cognitive influenteaza atat motivatia cat si comportamentul.
b)utilizarea tehnicilor de modificare a comportamentului intr-o maniera pragmatica.
Terapia comportamentala
Ideea de baza a terapiei comportamentale (Skinner , 1953 ; 1974 ; Watson , 1913) este aceea ca toate reactiile/raspunsurile organismului uman ca intreg pot fi conceptualizate ca fiind comportamente deschise.Originile ei se trag din investigatiiile lui Pavlov,a carui opera privind reflexele conditionate a dus la dezvoltarea conditionarii clasice. S-a demonstrat ca unui stimul neconditionat SN(mancarea) care conduce la un raspuns neconditionat RN(salivarea) i se poate atasa un stimul conditionat SC(un clopotel) , care incepe sa evoce acelasi raspuns.
Un moment important pentru terapia comportamentala il reprezinta introducerea desensibilizarii sistematice de catre Joseph Wolpe(1948) prin care a realizat success in tratamentul fobiilor indreptand atentia catre metodele comportamentale.
Desensibilizarea sistematica a fost folosita cu success la deconditionarea anxietatii prin inhibitie reciproca si s-a dovedit o tehnica puternica pentru reducerea acesteia , mai ales atunci cand a inclus practica actuala in abordarea obiectului sau situatiei de care-i este teama subiectului.
Teoria conditionarii clasice a fost aplicata in terapia de familie in tratamentul problemelor bazate pe anxietate , inclusiv agorafobia si disfunctia sexuala, de Wolpe(1958) si mai tarziu de Masters si Johnson(1970).
Terapia de familie comportamentala s-a folosit si de conditionarea operanta a lui Skinner care a demonstrat ca frecventa raspunsurilor operante este determinata de consecintele acestora.
S-a observat ca raspunsurile care sunt intarite pozitiv vor fi repetate mai frecvent , iar cele pedepsite sau ignorate vor fi stinse.
Conditionarea operanta s-a dovedit eficienta la copii , pentru ca parintii pot avea un control considerabil asupra intaririlor si pedepselor.
Mai mult chiar , ei pot fi folositi ca si coterapeuti in conducerea anxietatii.
Ei pot fi instruiti de terapeut sa elimine imprejurarile care mentin comportamentul deviant si sa intareasca paternurile de comportament care sunt incompatibile cu comportamentul deviant, mai exact sa ignore comportamentul inadecvat si sa recompenseze pe cel adecvat.
La dezvoltarea terapiei de familie comportamentale au contribuit Gerald Patterson , Robert Liberman si Richard Stuart.
Gerald Patterson si colegii sai de la universitatea Oregon au format parintii in principiile teoriei educatiei sociale stabilind impreuna cu acestia regulile de comportament de acasa pe baza strategiilor pentru eliminarea comportamentului indezirabil si substituirea comportamentului dezirabil.
Robert Liberman a introdus folosirea repetarii si modelarii rolului in terapia de familie , iar Richard a abordat contractarea accidentala , concentrandu-se mai ales asupra modului in care schimbarea comportamentului pozitiv ar putea fi maximizata folosind principiul reciprocitatii intaririi.
Daca in perioada anilor 70’ terapia de familie comportamentala s-a dezvoltat pe trei laturi :formarea parintilor , terapia comportamentala de cuplu si terapia sexuala , recent a existat o apropiere intre terapia comportamentala si cea cognitiva rezultand terapia cogntiv-comportamentala .
Noua forma de terapie incununa astfel activitatea lui Albert Ellis si Aaron Beck care subliniau nevoia si schimbarea a atitudinii pentru a promova si a mentine schimbarea comportamentala.
Ideea fundamentala a terapiei rationale(cognitive) este ca prelucrarile informationale (cognitiile) fie ele constiente sau inconstiente genereaza raspunsurile afectiv-emotionale /subiective , congnitive , comportamentale si unele reactii psiho-fiziologice/biologice ale subiectului uman.
Schimbarea acestor raspunsuri se face modificand prelucrarile informationale care le-au generat.
Terapia cognitiv-comportamentala are propria cercetare fundamentala si aplicata , impulsionand dezvoltarea unor metode cu caracter general care au fost asimilate de psihologie si medicina/psihiatrie.
Exemplu:constructul cognitii irationale a patruns in tratatele de psihologie generala , in lucrarile de psihologie educationala , psihologia muncii , pastorala , etc.
In psihiatrie abordarea cognitiv-comportamentala a generat modele de etiopatogeneza pentru tulburarile psihice(exemplu tulburarea depresiva majora).
Psihoterapiile congnitiv-comportamentale sunt cele mai bine reprezentate la nivelul comunitatii stintifice , cele mai raspandite in practica si preferate de casele de asigurari de sanatate. Si asta pentru ca ele pot fi folosite cu scucces in rezolvarea problemelor de viata , in tulburari fobice , in tulburari obsessive, in atacuri de panica si anxietate generalizata , in depresii , in tulburari psihosomatice si somatoforme , in afectiuni pishiatrice , cronice , in probleme de cuplu , in disfunctii sexuale psihogene , in eliminarea comportamentului de esec.
Psihoterapiile cognitiv-comportamentala considera ca interactiunile din cadrul cuplurilor care nu se inteleg s-ar afla sub influenta “controlului aversiv”, adica aceste interactiuni sunt controlate prin intermediul sanctiunilor sau prin intermediul amenintariilor cu privire la consecintele negative posibile.
Scopul terapiei este sa deplaseze accentul de la controlul aversiv la cel pozitiv, sotii comportandu-se in asa fel incat sa-si dea satisfactie unul altuia.
La o mai buna intelegere a proceselor cognitiv-perceptive care au importanta in cadrul lucurului cu cuplurile aflate in conflict a contribuit si teoria invatarii sociale a lui Bandura(1977).
Problemele pentru care cuplurile sau indivizii solicita terapie maritala , sunt diverse:
-certuri grave si frecvente
-probleme pe care nu le pot rezolva
-nepotriviri sexuale
-o insatisfactie vaga si nespecifica in ceea ce priveste relatia din cadrul cuplului
-senzatia ca sunt prinsi intr-un fel de capcana
-relatii extraconjugale
-schimbari majore in cadrul cuplului
In viziunea cognitiv-comportamentala ,cuplurile care nu se inteleg au putine interactiuni care ofera satisfactie si multe interactiuni negative , carcaterizate prin suparare , blamare si pedepsire.
Pentru rezolvarea problemelor lor , psihoterapeutul are nevoie de 2-3 sedinte de evaluare, prima fiind cu ambii parteneri , apoi cate o sedinta individuala .
O sedinta de psihoterapie dureaza in medie 90 de minute , o data pe saptamana si cuprinde urmatoarele secvente:
-enuntarea tematicii (5 minute)
-evaluarea progreselor terapiei(10 minute)
-discutarea temelor pentru acasa (15 minute)
-introducerea unor noi deprinderi de comportament (45 minute)
-teme pentru acasa pana la sedinta viitoare
In cursul sedintelor de terapie se urmaresc schimbarile comportamentale ale partenerilor astfel incat sa creasca satisfactia maritala.Invatarea pacientilor sa reinterpreteze comportamentul partenerului sau reprezinta o interventie terapeutica puternica ce poate fi aplicata in orice moment al terapiei.
Se are in vedere antrenarea deprinderilor (abilitatilor de comunicare), care se realizeaza cu ajutorul unor exercitii alese special de terapeut .
Apoi o componenta importanta a terapiei o reprezinta rezolvarea de probleme (cu cele doua componente:definirea problemei , solutionarea problemei).
Terapeutul urmareste si ameliorarea problemelor sexuale si afective ale cuplului, reducerea conflictelor , identificarea si modificarea modelelor negative de interactiune.
sâmbătă, 10 octombrie 2009
MECANISMELE DE APARARE
Conceptul ,,mecanism de aparare” este unul din conceptele de baza ale psihanalizei, psihopatologiei si psihozei clinice.
Aparut la Freud in studiile dedicate psihonevrozelor de aparare, acest concept isi datoreaza celebritatea Anei Freud,care , pornind de la contributiile tatalui sau realizeaza o sinteza a datelor privind mecanismele de aparare descriind tintele si motivele apararii.
Mecanismele de aparare a eului ,in psihanaliza reprezinta ,,o serie reprezentativa de operatii care se opun ruperii echilibrului si dezagregarii individualitatii biopsihice” ( P.P. Neveanu –Dictionar de psihologie) Eul fiind socotit instanta ce asigura constanta individuala, mecanismele de aparare a eului se pun pe seama sa desi nu au intotdeauna caracter constient si sunt foarte diverse.
Cu privire la mecanismele de aparare ,Laplanche si Pontalis subliniau ca ,, Apararea intr-un mod general, se refera la excitatiile interne (pulsiuni) si, electiv la acele reprezentari (amintiri, fantasme) de care pulsiunile sunt legate, la acele situatii capabile sa declanseze excitatia si in masura in care aceasta nu este compatibila cu echilibrul si de aceea este dezagreabila pentru ea.
Afectele neplacute, motivele sau semnalele de aparare pot fi deasemenea obiecte ale apararii.
Procesele defensive se specializeaza ca mecanisme de aparare ,mai mult sau mai putin integrate eului. Mecanismele de aparare ale eului deseori iau alura unor compulsiuni si opereaza cel putin partial in mod inconstient.
De foarte multe ori conceptul de aparare este apropiat de cel de interdictie pentru evitarea dezechilibrului si neplacerii.
Ana Freud enumera ca mecanisme de aparare a eului refularea ,regresiunea, formatia reductionala, izolarea , anularea retroactiva, proiectia , introiectia, reintoarcerea spre sine, intoarcerea spre contrar, sublimarea.
In 1950, J. B.Coleman a fost cel care a sistematizat si definit mecanismele de aparare a eului.
Conceptul,,mecanisme de aparare” a starnit interesul multor cercetatori, numarul documentelor consacrate acestora ajungand la 1169 intre 1991-1995.
Termenul ,,aparare” a aparut pentru prima data in 1894 , in ,,Die Abwehr-Neuropsychosen “articol ce apartinea lui Freud si in care acesta voia ,, sa fundamenteze o teorie psihologica a isteriei dobandite, a numeroaselor fobii si obsesii si a unor psihoze halucinatorii”.
Freud folosea termenul de ,, psihonevroza” pentru a desemna o serie de afectiuni in care conflictul psihic este determinant si in care etiologia este psihogena. In viziunea lui Freud , simptomele intalnite in cazul acestor afectiuni sunt expresia simbolica a unor conflicte petrecute in prima copilarie.
Avand ca punct de plecare rolul apararii in cazul isteriei, Freud a incercat sa identifice locul ocupat de diversele tipuri de aparare in celelalte psihonevroze. Astfel, in 1896 Freud publica ,,Noi observatii asupra pshihonevrozelor de aparare “ , in care sublinia ca apararea este ,,centrul nucleic al mecanismului psihic raspunzator de respectivele nevroze”.
Freud clasifica diversele psihonevroze in functie de modalitatiile defensive:
1.Conversiunea afectului , in cazul isteriei;
2.Transpunerea sau deplasarea afectului , in cazul nevrozei obsesionale;
3.Respingerea concomitenta a reprezentarii si a afectului sau proiectia, in cazul psihozei.
La Freud refularea este omniprezenta pentru ca toate tipurile de psihonevroza implica inconstientul , refularea fiind originea constituirii inconstientului.
Desi Freud folosea adesea termeni de,,aparare” si ,, refulare”, la inceput ii folosea foarte rar ,,ca si cum ar fi pur si simplu echivalenti”.
Folosind conceptul de aparare in postfata la ,,Inhibitie , simptom si angoasa “ ce aparea in 1926, Freud preciza ca ,,este convenabil sa-l folosim pentru a desemna in general toate procedeele de care se serveste eul in conflictele susceptibile de a conduce la o nevroza , in timp ce cuvantul refulare desemneaza un mod de aparare mai bine determinat si pe care cercetarile noastre ne-au permis sa-l cunoastem mai bine”.
Freud a descris ( conform analizei lui Buckley –1995) 10 mecanisme de aparare:
-regresia ( notiune ce apare in ,,Interpretarea viselor” si ale carei stranse legaturi cu fixatia sunt precizate in ,,Introducere in psihanaliza” , 1916);
-sublimarea si formatiunea reactionala ( Trei studii privind teoria sexualitatii, 1905);
-proiectia ( ,,Presedintele Schreber,” 1911);
-intoarcerea impotriva propriei persoane si transformarea in contrariu ( ,,Pulsiuni si destine ale pulsiunilor “,1915a)
-introiectia sau identificarea ( ,,Doliu si melancolie”,1917b)
-anularea retroactiva si izolarea ( ,,Inhibitie , simptome si angoasa”, 1926)
Pornind de la contributiile tatalui sau, A. Freud publica in 1936 ,,Eul si mecanismele de aparare” , prima lucrare pe aceasta tema.
Autoarea are meritul ca pe langa sinteza cunostintelor existente la acea data in epoca , are si contributii proprii, prezentand elemente fundamentale pentru ceea ce mai tarziu devenea analiza apararii.
Ana Freud descrie scopurile si motivele apararilor, intocmeste un inventar al mecanismelor descrise deja si prezinta alte tipuri de aparare (refuzul in fantezie sau refuzul in cuvinte si acte ).Apoi ,abordand identificarea cu agresorul si ceea ce ea numeste ,,o forma de altruism “ , A. Freud ridica si problema combinarii dintre mecanismele de aparare si problema utilizarii lor alternative impotriva amenintarilor de ordin intern si extern.
O alta contributie in domeniu o datoram Melaniei Klein care descrie un grup de mecanisme de aparare precocee ,unele fiind calificate drept ,,aparari ce distorsioneaza imaginea “.(Vaillant, 1993)
M. Kleine include clivajul , pe care il considera cea mai primitiva aparare impotriva angoasei, idealizarea si identificarea proiectiva.
M. Klein afirma ca eul este capabil sa stabilesca relatii primitive cu obiectul ,,in fantasma si realitate” ; sa resimta angoasa si sa utilizeze mecanisme de aparare. (ce actioneaza pentru protejarea nou-nascutului mai intai impotriva fricii de moarte si apoi impotriva persecutiilor din exterior si interior).
Opera M. Klein a fost continuata de Fairbairn (1952/1974) si de Kernberg (1975) (a descris si alte mecanisme de aparare: idealizarea primitiva, refuzul primitiv, omnipotenta,deprecierea si identificarera proiectiva).
Interesul pentru mecanismele de aparare a crescut mult in decursul ultimului sfert de secol , astfel incat a devenit un concept fundamental al practicii contemporane.
Exista un interes deosebit pentru:
-definirea mecanismelor de aparare si a relatiilor dintre acestea;
-clasificarea mecanismelor de aparare;
-stabilitatea si /sau transformarea mecanismelor de aparare in cazul tulburarilor psihopatologice si pe parcursul psihoterapiei; - functionarea apararii in maladiile de ordin fizic;
-aparitia mecanismelor de aparare si evolutia de-a lungul ciclului de viata;
-dezvoltarea instrumentelor de evaluare.
Aspectele majore care reies din modul cum functioneaza apararea pot fi scoase in evidenta raspunzand la urmatoarele intrebari:
1.-Care este continutul termenului de mecanism de aparare?
Mecanismele de aparare sunt modalitati care se dezvolta pentru a proteja Eul atat in situatii normale cat si in cele patologice.Ele sugereaza un mod de functionare asemanator cu cel al unei masini a sistemului psihic implicat. Mecanismul de aparare are un caracter inconstient si automat.
Pentru a prezenta mecanismele de aparare, Freud le compara cu niste arme: pusti , lanci sau chiar cu o tigaie si vede o relatie intre mecanismele de aparare si patologie.El foloseste termenul ,,masura” pentru toate elementele care indeplinesc functii defensive.
2.-Impotriva cui se apara eul?
Dupa Freud, mecanismele de aparare au doua tinte:pulsiunile sinelui si afectele legate de aceste pulsiuni.
Pulsiunile sinelui incearca sa patrunda in constient pentru a fi satisfacute aici sau cu scopul sa trimita spre constient unii din derivatii lor.
Astfel ia nastere conflictul dintre eu si pulsiuni.
Afectele legate de pulsiunile sinelui- ex: iubirea,dezirenta,gelozia,durerea,doliul-sunt supuse unor masuri variate adoptate de eu pentru a le tine sub control.
Freud a considerat totdeauna ,,Apararea ca fiind o aparare impotriva afectului , in sensul ca daca nu am avea de - a face cu un afect neplacut ,nu ne-am mai apara.
In opinia psihanalistilor Laplanche si Pontolis 1967 apararea este dirijata in general impotriva pulsiunii si doar selectiv impotriva reprezentarilor de care este legata pulsiunea, a situatiilor in masura sa declanseze pulsiuni dezagreabile pentru eu ori impotriva afectelor neplacute.
3.-Din ce motive se apara eul?
Dupa Freud exista trei motive pentru care eul este nevoit sa se apere: frica de supra-Eu, frica de real,teama ca intensitatea pulsiunii sa nu devina excesiva.
4.-Ce inseamna o aparare reusita?
Apararea reusita este din punct de vedere al Eului si nu din termenii unei lumi exterioare de adaptare la aceasta lume.
Criteriile de reusita sunt legate de urmatoarele scopuri: sa impiedice intrarea in constiita a pulsiunii interzise ,sa indeparteze angoasa conexa pulsiunii, sa evite orice forma de neplacere.
In cazul refularii reusita apararii este afectiva atunci cand orice constientizare dispare.
Freud considera ca o aparare reusita este ,,un lucru periculos” pentru ca restrange domeniul competentei eului care falsifica realitatea .
Ea poate avea consecinte nefavorabile pentru sanatate sau pentru dezvoltarea ulterioara.
5.- Ce este o aparare adaptativa?
Apararea adaptativa faciliteaza atat homeostaza psihica cat si adaptarea subiectului la mediu.
Ca sa fie adaptativa , nu trebuie sa anihileze complet afectul, sa fie orientata pe termen lung , sa aiba o specificitate crescuta, sa nu blocheze ci dimpotriva sa canalizeze afectele astfel incat utuilizatorul tipurilor de aparare sa devina o persoana agreabila si atractiva.
6.-Exista aparari normale si aparari patologice?
Apararile sunt atat normale cat si patologice. Atata timp cat functionarea mintala nu este afectata in supletea si armonia sa in adaptarea la real ,apararile sunt benefice .
In situatia in care acestea sunt prea rigide, prost adaptate realitatilor interne si externe sau de un singur tip este vorba de aparari patologice pentru ca sunt decalate in raport cu nivelul de dezvoltare al individului sau situatiei improprii in care se afla subiectul.
Tendinta acestor aparari este in permanenta sa deformeze perceperea realitatii si sa perturbe alte functii ale Eului.
7.- Cum se definesc mecanismele de aparare?
Pentru Laplanche si Pontolis( 1967) mecanismele de aparare reprezinta diferitele tipuri de operatii in care apararea se poate concretiza , apararea la randul ei fiind ansamblul operatiilor a caror finalitate este sa reduca , sa suprime orice schimbare succeptibila de a pune in pericol integritatea si constanta individului biopsihologic.
Widlocher considera ca ,,Mecanismele de aparare vor fi diferitele tipuri de operatii in care apararea se poate concretiza, , adica formele clinice ale acestor operatii defensive”
Pentru Widlocher apararea ,, reprezinta ansamblul operatiilor a caror finalitate este de a reduce un conflict intrapsihic, facand in asa fel incat unul dintre mecanismele acestuia sa fie inaccesibil experientei constiente.”
Considerand ca notiunea de aparare este inseparabila de conflictul subiacent, sustine ca mecanismele de aparare trebuiesc studiate intotdeauna in cadrul conflictului.
Mecanismele de aparare , in numar de zece , au fost prezentate de Ana Freud la inceputul lucrarii sale ,, Eul si mecanismele de aparare “ (1936).
Lista A. Freud devenita clasica, cuprinde: 1.refulare; 2.regresia; 3.formatiunea reactionala; 4. izolarea; 5. anularea retroactiva; 6.proiectia; 7.introiectia; 8. intoarcerea catre propria persoana; 9.transformarea in contrariu; 10. sublimarea.
Alta lista a mecanismelor de aparare apare sub forma unui glosar , in anexa B a unui articol semnat de G.Bibring, Dwyer, Huntington, si Valenstein (1931) care se referea la procesele psihologice studiate in cursul graviditatii si la relatiile precoce mama-copil.
Aceasta lista numita si ,,lista lui Valenstein” cuprinde treizeci si noua de mecanisme la care se adauga doua variante de refuz si patru tipuri de identificare , deci in total lista cuprinde patruzeci si trei de mecanisme de aparare.
Acestea sunt: refulare, regresia, formatiunea reactionala, izolarea,anularea retroactiva, proiectia, introiectia, intoarcerea catre propria persoana,sublimarea (nu figureaza transformarea in contrariu, deci a preluat noua de la A. Freud ), altruismul,ascetismul, deplasarea, identificarea,(cu obiectul iubit; cu obiectul pierdut; cu agresorul; autopunitiva ), intelectualizarea; rationalizarea; refuzul ( prin exagerare ; in fantezie ), retragerea , somatizarea , traducerea in act, blocajul, complezenta, conduita contrafobica,controlul, controlul prin gandire, depersonalizarea, desexualizarea,detasarea ,evitarea , limitarea functiilor eului, reliefarea afectelor, ritualizarea , sexualizarea.
Voi incerca descrierea a douazeci si noua de mecanisme de aparare ,considerate de Serban Ionescu cele mai semnificative,pentru intelegerea acestui concept.
1.Activismul sau activitatea de substitutie este ,,gestionarea conflictelor psihice sau a situatiilor traumatice externe prin recurgerea la actiune, in locul reflectiei sau al trairii sentimentelor
Ca modalitate defensiva , activismul este o strategie construita pentru a servi drept derivatie, menita sa lupte impotriva angoasei.
Activismul nu acopera comportamentele patologice , el ar fi ,,un apel la a recunoaste ca respectiva conduita este legata de unele conflicte emotionale”.
2.Afilierea este ,,solicitarea ajutorului si sustinerii celuilalt atunci cand subiectul trece printr-o situatie generatoare de angoasa”.
Afilierea este considerata mecanismul de aparare datorita dovezilor aduse in sprijinul efectelor aduse de ea asupra evolutiei persoanelor studiate.
In 1979, Berman si Syme demonstreaza pe un esantion reprezentativ de sapte mii de persoane ca legaturile sociale au un efect protector asupra starii de sanatate, iar la o sustinere sociala scazuta, riscul mortalitatii creste.
3.Afirmarea de sine prin exprimarea sentimentelor
Traind un conflict emotional sau un eveniment exterior stresant persoana care utilizeaza acest mecanism de aparare isi comunica fara ocolisuri sentimentele si gandurile, intr-un mod care nu este nici agresiv nici manipulator.” (DSM-IV 1994/1996).
Fundamentele acestui mecanism de aparare sunt: refuzul ferm al cererilor nerezonabile ale altora , exprimarea opiniilor proprii ,a fricii ,afectiunii, tandretii , a emotiilor resimtite ,etc.
Afirmarea de sine este utila in gestionarea unei situatii conflictuale,rezultate in urma unei comunicari dificile cu ceilalti.
Exprimandu-si tristetea,individul gaseste o usurare , dar declanseaza mecanismul de aparare afilierea.
4. Altruismul este ,,devotament fata de celalalt care-i permite subiectului sa iasa dintr-un conflict.
Altruismul se sprijina pe patru fundamente :
-un tip special de formatiune reactionala;
-un mijloc de a evita agresivitatea;
-o placere,,prin procura”;
-o manifestare a masochismului.
Freud adauga un al cincilea fundament; faptul de a fi pierdut o fiinta iubita provoaca ,,pasiunea de a ajuta pe ceilalti”.
5.Anticiparea apare pe durata unei situatii conflictuale,si consta in a-ti imagina viitorul:
-,,experimentand dinainte propriile reactii emotionale ;
-prevazand consecintele a ceea ce s-ar putea intampla;
-planuind diferite raspunsuri sau solutii posibile” ( DSM-IV , 1994/1996)
De patologie este legata absenta anticiparii .
Ea este prezenta la omul sanatos , iar melancolicul nu-si imagineaza nimic.
Patologica este anticiparea –catastrofa a fobicilor ,hipohondrilor si a marilor anxiosi, in cazul lor fiind vorba despre un simptom nu despre un mecanism de aparare.
6. Anularea retroactiva este ,, iluzia potrivit careia ,un eveniment , o actiune sau o dorinta conflictuale ar putea fi anulate gratie puterii absolute a unei actiuni sau dorinte ulterioare, considerate a avea un efect de distrugere retroactiva .Se prezinta sub trei forme usor diferite intre ele:
-succesiunea a doua formule verbale sau a doua conduite diferite , a doua suprimand-o pe cea dintai in mintea persoanei care utilizeaza acest mecanism;
-actiunea care poseda puterea magica de distrugere trebuie sa fie inversul celei dintai care ar putea fi eficienta;
-o experienta neplacuta este repetata prin inversarea rolurilor,fiind astfel anulata.
Anularea in cele trei forme se refera la ,,un eveniment, o emotie pulsionala sau un traumatism.
7.Ascestismul adolescentului este,,refuzarea de catre adolescent a oricaror placeri corporale, chiar si acelor mai inocente.Acest mecanism de aparare este destinat sa protejeze eul impotriva noilor nevoi pulsionale, care sunt o sursa de angoasa.
Este ingrijorator atunci cand atitudinea adolescentilor ia proportii extreme , refuzandu-si cele mai elementare necesitati.
8.Clivaj (al eului,al obiectului) este actiunea de separare, de divizare a eului ( clivajul eului) sau a obiectului( clivajul obiectului) sub influenta unei amenintari angoasante , actiune avand ca rezultat coexistenta celor doua parti astfel separate care nu se unesc intre ele, in conditiile in care formatia de compromis este imposibila.
Proces de separare, clivajul inaugureaza demarcatia dintre un aparat psihic , diferential si primele relatii obiectuale de ambivalenta. El nu este o simpla aparare , ci mai degraba o modalitate de a asigura coexistenta a doua procedee de aparare. Freud sustinea ca aceasta metoda de aparare este aplicata psihozei, pe motiv ca subiectul psihotic tine cont de realitate,macar partial, chiar si in starea de delir.
9.Contrainvestirea este,,energia psihica a eului care se opune tendintei spre descarcarea pulsiunii”.
Forta inconstienta contrara si cel putin egala cu aceea care porneste din sine si cauta sa ajunga la constiinta”
Contrainvestirea este descrisa de Freud ca un mecanism ce se opune refularii. Ea este legata de refulare si intretine cu aceasta un raport de opozitie si totodata de proximitate. Ea ar putea fi reprezentata in mod plastic sub forma unui capac indispensabil si complementar pentr ,,oala” inconstientului .
10. De(negarea) este un mecanism de aparare reprezentat prin refuzul de a-si recunoaste paternitatea gandurilor, dorintelor , sentimentelor imediat dupa formularea lor sau prin refuzul de catre subiect a unei interpretari exacte care il priveste,formulate de un interlocutor.
In limbajul curent , o denegare poate fi o minciuna constienta menita sa intimideze un adversar , o incurajare pe care o persoana si-o adreseaza siesi,ca autosugestie sau o justificare de rea-credinta. Pentru a putea vorbi despre o ( de)negare aparare,enuntul si negarea sa trebuie sa se refere la elementele purtatoare ale unui conflict inconstient, care sunt refuzate din chiar acest motiv.
In situatia in care interlocutorul se inseala in interpretarea sa denegarea practicata de subiect isi gaseste justificarea.
11.Formatiunea reactionala este ,, o modificare a caracterului permitand o economie a refularii , avand in vedere faptul ca unor tendinte inacceptabile le sunt substituite tendinte opuse , care devin permanente.
In scrierile lui Freud se gasesc o serie de trasaturi de caracter reactionale: dezgust, pudoare si morala, trasaturi legate de ,,caracterul anal”.Altruismul este vazut de Freud ca o formatiune reactionala, pentru ca se inregistreaza o transformare a egoismului in altruism si a cruzimii in compasiune.
12. Identificarea este asimilarea inconstienta ,sub efectul placerii libidinale si/sau al angoasei ,a unui aspect , a unei proprietati, a unui atribut al celuilalt, care conduce subiectul,prin similitudine reala sau imaginara, la o transformare totala sau partiala dupa modelul celui cu care se identifica.
Identificarea este un anumit tip de relatie cu lumea constitutiva a realitatii.
Acest mecanism isi manifesta finalitatea defensiva ca activitate inconstienta , pentru ca nu este o simpla imitare , realizeaza un fond comun care , dupa Widlocher ,,este legat de o comuniune ce persista in inconstient.”
13.Identificarea cu agresorul desemneaza faptul ca un subiect , confruntat cu un pericol exterior se identifica cu agresorul sau in diferite moduri evidentiate de Laplanche si Pontolis (1967).
-fie reluand pe cont propriu agresiunea ca atare ,
-fie imitand fizic sau moral persoana agresorului,
-fie adoptand anumite simboluri de putere care il caracterizeaza pe agresor.
Este un mecanism complex , care combina mai multe aspecte: a se identifica, si apoi a exterioriza , a proiecta. Nu este o manifestare agresiva directa, ci un raspuns elaborat impotriva angoasei.
14.Identificarea proiectiva este un mecanism ce consta intr-o fantasma in care subiectul isi imagineaza ca intra partial sau total in interiorul celuilalt , incercand astfel sa se debaraseze de sentimente si pulsiuni simtite ca indezirabile si incercand in acest mod sa-i faca rau celeilalte persoane, sa o posede si sa o controleze.
Sensul ei este fuga spre alte spatii mentale spre alte persoane .
Capacitatea de a te debarasa de tot ce nu iti place la propria persoana constituie o aparare ce provine din fantasmele de omipotenta cu puterea interzisa sau posesiva care le insoteste.
15.Intelectualizarea este recurgerea la abstractie si generalizare in confruntarea cu o situatie conflictuala care l-ar angoasa prea tare pe subiect daca acesta ar recunoaste ca este implicat personal.
A.Freud ( 1936/1993) considera ca pericolele pulsionale ii fac pe oameni inteligenti.
Cand simt prezenta unei primejdii interna sau externa, unul dintre refugiile posibile este intelectualizarea. Descriind o serie de subiecti care cauta sa-si stapanesca angoasele ,,printr-o vasta intelectualizare a afectelor “ Bohm propune pentru acesta atitudine denumirea nevroza de cerebralizare.
16.Introiectia contituie includerea fantasmatica a obiectului, a unei parti a acestuia sau a legaturii cu el – care serveste eului drept reper pentru intelegerea obiectului exterior de care detasarea devine astfel posibila.
Introiectia este conceputa in stransa legatura cu proiectia pentru ca mecanismele introiectiei si proiectiei nu constituie doar un aspect esential al functiei eului- ele sunt radacina lui, instrumentul formarii lui.
17.Izolarea poate fi o eliminare a efectului legat de o reprezentare ( amintire, idee, gand) conflictuala in timp ce reprezentarea in cauza ramane constienta sau o separare artificiala intre doua idei sau doua comportamente care in realitate sunt legate , relatia lor neputand fi recunoscuta de catre subiect fara o anumita angoasa .
Izolarea este un mecanism aflat adesea in legatura cu nevroza obsesionala pentru ca asa cum subliniaza Freud: ,,cautand sa impiedice asociatiile punerea in legatura a gandurilor , el ( bolnavul) urmeaza una dintre legile cele mai vechi ale nevrozei de constrangere , tabuul atingerii , izolarea este suprimarea posibilitatii de contact.
18.Inlaturarea este tentativa de respingere voluntara in afara campului constiintei , a unor probleme,sentimente sau experiente care il framanta sau il nelinistesc pe subiect.
Posibilitatea inlaturarii din minte a pulsiunilor despre care subiectul stie ca sunt condamnabile si carora le rezista este si ea parte aleatorie.Freud recunoaste ca ,,imblanzirea “ pulsiunilor nu merge in mod cert pana la a le face sa dispara , astfel incat sa nu se mai poata vorbi de ele niciodata.
19. Intoarcerea catre propria persoana este refuzarea inconstienta de catre subiect a propriei agresivitati , pe care o deturneaza dinspre celalalt pentru a o abate asupra propriei persoane , poate fi la originea unor sentimente de culpabilitate, a unei nevoi de pedepsire, a unei nevroze de esec sau a unor tentative de autodistrugere.
Exista persoane care nu suporta existenta unor pulsiuni negative in interiorul lor si incearca sa se debaraseze de acestea ca de propriul dusman.
Subiectul poate refuza orice satisfactie si orice drept la reusita si abordeaza o conduita de autopedepsire care pot conduce la o nevroza de esec.
Se ajunge pana la agresarea propriului eu corporal, ajungandu-se la false accidente sau chiar acte sinucigase.
20.Proiectia este operatia prin care subiectul expulzeaza in lumea exterioara gandul , afecte si dorinte de care nu are stiinta sau pe care le refuza in el atribuindu-le altora , persoane sau lucruri din mediul sau inconjurator.
Proiectia apare in cadrul unei activari defensive care elibereaza eul de o neplacere , dar se manifesta in multe moduri de gandire sau functionare non –patologice.Ea este mecanismul psihic mobilizat cand se pune problema investigarii personalitatii , obiectul probelor proiective .
21.Rationalizarea- este justificarea logica , dar artificiala care camufleaza fara stirea celui care o utilizeaza, adevaratele motive,( irationale si inconstiente) ale unora dintre judecatile acestuia dintre ,conduitele si sentimentele sale , intrucat aceste motive nu ar putea fi recunoscute fara anxietate.
Nu orice rationament suspect este in mod obligatoriu o rationalizare. Erorile de judecata cauzate de premise eronate , de ignoranta sau de o atentie insuficienta pot angaja gandirea pe o cale gresita. Este cazul capcanelor semnalate de Freud in studiul sau consacrat proceselor psihice normale.
In acest caz nu actioneaza nici o aparare.
Rationalizarea poate fi individuala, dar si colectiva .
Vorbind despre modul cum razboiul i-a orbit pe contemporanii sai , Freud vorbeste despre faptul ca popoarele asculta mai mult de voia pasiunilor decat de aceea a intereselor lor.Ele nu invoca interesele decat pentru a-si rationaliza pasiunile,pentru a putea justifica satisfactia pe care cauta sa le-o aduca.
22.Refugiul in reverie este un mecanism utilizat intr-o situatie de conflict psihologic sau atunci cand subiectul se confrunta cu factori de stres –care consta in recurgerea la o reverie diurna excesiva ce se substituie cautarii de relatii interpersonale, unei actiuni in principiu, mai eficienta sau rezolvarii problemelor. Refugiul in reverie ar fi o stare de relaxare fata de situatia de fata prezenta, in timpul careia se desfasoara o activitate mentala care nu mai este dirijata de atentie si care este mai mult sau mai putin inspirata de inconstient .
23.Refularea este respingerea in inconstient a unor reprezentari conflictuale care se mentin active , ramanand totusi inacesibile constientizarii. Intoarcerea elementului refulat , ale carei consecinte pot fi anodine sau patologice, intervine in caz de esec sau de insuficienta a refularii.
Freud semnala ca acest mecanism este unul din numerosii factori care contribuie la aparitia unei slabiri a memoriei sau unei deficiente a amintirii.
Widlocher vedea refularea ca fiind o falsa uitare , selectiva, intentionata, care nu elimina afectul si nu este definitiva.
24.Refuz al realitatii. Acest mecanism de aparare reprezinta actiunea de a refuza realitatea unei perceptii resemtite ca periculoasa sau dureroasa pentru eu.
Sensul acestui mecanism este cel al operatiei intrapsihice de refuz sau tagaduire , care mai mult decat o simpla negare este o atitudine de refuzare categorica aflata in legatura cu o perceptie dezagreabila a realitatii exterioare.
25.Regresia constituie o revenire mai mult sau mai putin organizata si tranzitorie- la moduri de expresie anterioare gandirii , la conduitele sau relatiile obiectuale in fata unui pericol intern sau extern susceptibil de a provoca un exces de angoasa sau de frustare.Pe versantul psihic, in timp ce fortele de maturizare si adaptare tind sa sporeasca eficienta functiilor eului fidele realitatii , apararile impotriva neplacerii actioneaza in sens contrar si la randul lor altereaza functiile eului.
Regresiile pot fi,,benigne” , cele puse in slujba eului si ,,maligne” cele de pe versantul patologic.
26.Retragerea apatica este o detasare cu rol de protectie, compusa din indiferenta afectiva , din restrictie in relatiile sociale si activitati exterioare si din supunere pasiva in fata evenimentelor , care permite unei persoane sa suporte o situatie foarte dificila.
Personalitatea schizoida reprezentata printr-un mod general de indiferenta la relatiile sociale si de restrictie a registrului afectiv este foarte apropiata de retragerea apatica , diferenta fiind faptul ca prima este permanenta in timp ce retragerea apatica asemeni celorlalte mecanisme de aparare apare doar in anumite circumstante , perturband activitatea .
Dantzer remarca in 1991 ca probabilitatea aparitiei acestui mecanism poate fi conditionata de o serie de factori a experientei anterioare iar individul in retragerea apatica cauta sa se protejeze reducandu-si interactiunile cu mediul inconjurator.
27.Sublimarea are la Freud doua sensuri:
-desexualizarea unei pulsiuni avand drept tinta o persoana care ar putea fi dorita sexual.Transformata in tandrete sau in prietenie , pulsiunea isi schimba scopul , dar obiectul ramane acelasi.
-derivare a energiei unei pulsiuni sexuale sau agresive inspre activitati valorizate social.Pulsiunea se deturneaza atunci de la obiectul si scopul sau ( erotic sau agresiv) primitiv, fara a fi insa refulata.
A. Freud citeaza sublimarea imediat dupa lista celor noua aparari clasice si semnaleaza ca aceasta apartine mai mult normalitatii decat nevrozei. Mai tarziu revine , considerand ca este un mecanism de aparare deoarece se constata o scadere a placerii in raport cu aceea pe care ar fi provocat-o satisfacerea instinctelor.
28.Transformarea in contrariu este un mecanism in care pulsiunea conflictuala este nu numai refulata ci si inlocuita printr-o pulsiune contrara.
Pentru a desemna acest mecanism de aparare , au fost utilizate trei sinonime:
-,,rasturnarea in contrariu “ ( 1915a / 1968) apartinand lui Freud,
-transformarea in contrariu ( 1936 / 1993),
-modificarea in contrariu ( 1936 / 1993) .
Ultimele doua interpretari apartin Anei Freud.
In ,,Pulsiuni si destine ale pulsiunilor “ ( 1915a / 1968 ) Freud mentioneaza perechile sadism- masochism si voyeurism –exhibitionism,prin care ilustreaza trecerea de la activitate la pasivitate, precum si transformarea iubirii in ura.
Laplanche si Pontolis (1967) sustin ca obiectul pulsiunii se poate si el modifica, trecand de la propria persoana la celalalt , iar trecerea de la activitate la pasivitate se poate face si in sens invers.
29. Umorul consta in prezentarea unei situatii traite ca traumatizante astfel incat sa fie reliefate aspectele ei placute , ironice, insolite. Numai in acest caz ,(umor aplicat siesi ) , umorul poate fi considerat un mecanism de aparare.
Explicarea acestui mecanism de Freud:
Eul refuza sa se lase coplesit de o realitate neplacuta si lanseaza lumii exterioare un fel de sfidare. El dovedeste astfel ca situatiile traumatizante ii provoaca placere.. Astfel, prin triumful narcisismului , eul isi afirma invincibilitatea fara a abandona terenul sanatatii psihice acest fapt diferentiind umorul de omnipotenta psihotica.De asta data si supraeul ofera sprijin , aici pierzandu-si rolul obisnuit de judecator sever.
Pe langa mecanismele specifice de aparare,individul mai poseda si mecanisme de aparare sociala,care-i permit adaptarea in societate.
Apararile sociale sunt de trei categorii:
-luarile de distanta prin atacuri,intimidari,evitari
-imobilizarile care sunt blocaje de tip inhibitie
-retragerile-apropierile-supunerea ,justificarile sau seductia .
Acestea satisfac principalele nevoi ale Eu-lui social:participarea,relatii positive de diferite feluri cu parteneri sociali din acelasi grup,securitatea si valorizarea personala in mediul grupal,consideratie sociala.Exemple de astfel de mecanisme pot fi:
-,,sistemele de securitate descrise de Gardiner in 1947-ansamblul conduitelor utilizate de indivizii aceleiasi societati pentru a infunda pericole si frustrari
- forme socializate ale apararilor interne (Mucchielli1981):distractiile,ecologismul si toxico-maniile
-apararile transpersonale-permit Eu-lui sa se protejeze manipuland relatiile cu lumea.
In conceptia lui Lang,o aparare transpersonala este boala psihica si atitudinile nevrotice descrise de Horney K.Mucchielli care se exprima sub forma unor modalitati de relatie cu celalalt:apropierea extrema de celalalt,tentative de a-i castiga admiratia sau separatia.
Mecanismele de aparare grupale au stransa legatura cu anxietatea grupului (Anzieu si Kaaes) ,ideologia acestuia (Roussillon) avand functii de aparare ca protejarea identitatii grupului contra distorsiunilor istorice si politice,eliminarea incertitudinii inlocuind perceptia faptelor istorice contradictorii,asigurarea confortului grupului evitand faptele nelinistitoare,justificandu-I viziunea avuta despre lume si filtrand cele doua tipuri de valori:binele si raul.
Mergand mai departe,Mucchieli demonstreza ca ideologia acopera unele mecanisme de aparare clasice:refularea,proiectia ,anularea,sublimarea.
Mecanismele de aparare erau considerate de Bibring E.modalitati de organizare a tensiunilor de catre Eu,cu functia de a distruge progresiv tensiunea schimband conditiile interne care ii dau nastere.El a introdus conceptul de eliberare (1973) evidentiind familiarizarea cu o situatie anxiogena sau desprinderea libido-ului
Lagache sustine si el conceptul de eliberare in ce priveste elementele caracteristice ale eliberarii:
-recunoasterea ,considerate de subiect ca esentiala, a dorintelor sale si a apararilor fantasmatice
-rolul important jucat de constiinta,care,fara sa fie exclusiv este determinant
-ridicarea apararilor
precizand ca acestea fac apel la inteligenta in sensul in care aceasta este definita ca o capacitate de acomodare la situatii noi.
Cunoasterea mecanismelor de aparare este foarte importanta pentru ca pe langa o mai buna intelegere a functionarii psihicului permite si o serie de aplicatii in practica clinica unde servesc drept indicatori ai functionarii psihicului la pacientii in curs de psihoterapie sau ca indici diagnostici si de evolutie in cazul tulburarilor psihopatologice. Deasemenea utilizarea mecanismelor de aparare a devenit curenta in domenii ca preventia si educatia sanitara,medicina tulburarilor fizice sau selectia profesionala,a aparut necesitatea studierii ontogenezei si evolutiei in cursul ciclului de viata a mecanismelor de aparare.
...............................................................................................................................................................
Sper ca v-am trezit interesul de a citi mai mult despre rolul mecanismelor de aparare.
Sa va fie de folos!
Niculina Ciuperca , psiholog-consilier Familie-Cuplu
Cabinet individual de psihologie ,
str.Ceahlaul 22, etaj 2 , ap.5 ( Cartier Crangasi)
Telefon 0724878966 ; 0762635466
CASATORIA IN SOCIETATEA EVULUI MEDIU
MOTTO : ,,A ne privi, pe noi insine , cum ne
privesc altii, poate avea darul de-a ne deschide ochii
.A considera ca ceilalti au aceeasi natura cu a noastra
este o politete elementara .Dar, mult mai dificil este
sa ne percepem drept un exemplu particular al
formelor pe care viata umana le-a imbracat aici si
aiurea , un caz printre alte cazuri , o lume printre
alte lumi . Numai astfel este posibila deschiderea de
spirit fara de care obiectivitatea este lauda de sine si
toleranta impostura . Daca ANTROPOLOGIA are
vreun rol general in lume, acesta consta in a ne
invata iarasi si iarasi acest adevar greu de prins “
Clifford Greertz
Casatoria in societatea evului mediu
Casatoria este primul pas spre intemeierea unei familii .De aceea in calitatea mea de consilier si psihoterapeut de familie am considerat ca e foarte important sa cunosc aceasta institutie , care a inspirat numeroase lucrari fundamentale in domeniul antropologiei . Definita ca ,,uniune dintre un barbat si o femeie , astfel incat copiii nascuti de acea femeie sa fie recunoscuti legitim de catre parintii lor “( Notes and Queries on Anthropology , ed . a VI-a , 1951 ) , casatoria a devenit in evul mediu o institutie in sine .
Despre casatoria in aceasta perioada se vorbeste in istorisiri , cronici , o multime de povestiri , care, desi nu dau prea multe amanunte, au calitatea de a fi concrete . Deasemenea date importante se gasesc si in intreaga literatura de divertisment practicata la curte , deformata insa, ca si discursul ecleziastic. Potrivit lor , casatoria in societatea medievala era o combinatie de obiceiuri si reguli create in lumea antica .iar fundamentele casatoriei au derivat din legile romane si au devenit obiceiuri seculare mostenite si aplicate de catre Biserica Crestina de-a lungul Evului Mediu . Pentru a nu se pune rau cu Biserica , societatea nu incerca sa schimbe aceste obiceiuri , si cum nimeni nu risca sa fie respins de societate , nu indrasnea sa se impotriveasca Bisericii , care influenta religia , mostenirea si legea . In tarile europene ,in ceea ce priveste institutia casatoriei , erau mici diferente de la o tara la alta. Astfel , la englezi casatoria era vazuta ca o tranzactie privata , in schimbul unei fete barbatul oferind daruri , obicei asemanator, ( diferentele fiind numai de nuanta ) si la francezi .
Obiceiul casatoriilor aranjate a fost instituit de vechii germani , Biserica Romana mostenind aceste obiceiuri si implementandu-le in structura care a definit casatoria .
Ca o particularitate , casatoria in evul mediu nu este aceiasi la diferite nivele ale ierarhiei conditiilor sociale, casatoria stapanilor fiind diferita de a celor exploatati, desi cu totii apartineau bisericii.
Institutia matrimoniala in aceasta perioada are parte de o crestere progresiva.
Cele doua modele de incadrare a institutiei familiale sunt total diferite: modelul laic are misiunea de a pastra , pe firul generatiilor permanenta unui mod de productie, iar modelul eclaziastic are ca tel inabusirea « poftelor carnii »… « de a reprima raul, inchizand in reguli stricte revarsarile de sexualitate » (Georges Duby- Evul mediu masculin pag.69).
Modelul laic , bazat pe notiunea de mostenire avea rolul sa asigure « transmiterea unui capital de bunuri, glorie , de onoare si sa garanteze descendentului o conditie , un « rang » cel putin egal cu cel de care au beneficiat stramosii.
Responsabili de destinul familial sunt toti barbatii care aveau drepturi asupra patrimoniului , in frunte cu batranul pe care ei il sfatuiesc si care vorbeste in numele lor . Ei considera ca au ca drept si indatorire sa-i casatoreasca pe tineri , asa « cum se cuvine ». Acest lucru consta in : pe de o parte cedarea fetelor si negocierea puterii lor de procreatie si avantajelor presupuse ca le transmiteau progeniturilor, iar pe de alta parte ajutarea baietilor sa se casatoreasca.
Fata era luata din casa parintilor , unde depindea de tatal , de fratii ei, de unchii ei si dusa in alta casa unde devenea supusa sotului, ramanand tota viata o straina , suspectata de tradare tainica , avand functia primordiala de a zamisli copii grupului de barbati care o primeste, o domina si o supravegheaza.
In persoana copiilor se uneste ce a adus ea cu ceea ce ei detin de la tatal lor, « speranta celor doua mosteniri, respectul fata de cele doua linii de stramosi, de unde sunt luate conform unor reguli numele date fiecaruia dintre ei ».( G .Duby- Evul mediu masculin pag 70 ). Copiii vor avea o pozitie in lume si sanse de a fi bine casatoriti in functie de clauzele aliantei incheiate in timpul casatoriei parintilor. Incheierea unui acord se produce dupa lungi nogocieri si implica pe toti membrii unei familii care traiesc in aceiasi casa.
Schimbul de promisiuni intre parinti avea loc cu mult inainte de consumarea actului casatoriei , acest acord fiind rezultatul « unor lungi si sinuoase negocieri in care toti membrii fiecarei maisonnae (totalitatea membrilor unei familii care traiesc in aceeasi casa ) sunt implicati » . Aceasta strategie avea sa previna riscul de saracire care pandea descendenta familiilor ce deveneau prolifice .Dupa unele scrieri , viitorul sot ii oferea socrului un dar ( car, boi, vite , sabii sau sulite ) .Acesta era un schimb numai intre barbati .Dreptul asupra femeii era transferat de la tata la sot , astfel ca femeii ii era imposibil sa-si obtina independenta . Conceptul de zestre era o adaptare la aceasta traditie : cand se stabilea o casatorie , familia fetei ii dadea o bucata de pamant viitorului ginere .Odata cu realizarea schimbului intre familii, mireasa obisnuia sa-i dea viitorului sot un dar (o armura sau o arma de aparare ). Schimbul de daruri intarea obligatiile fetei de a-l servi pe barbatul ei, atat pe timp de pace , cat si de razboi . Cand barbatul era plecat la lupta, femeia avea grija de casa si gospodarie .Si cum pacea in acea perioada era considerata un lux , femeile ai caror soti erau la lupta , deveneau victime ale celor ramasi acasa .
Tratativele care aveau loc ca preambul la orice casatorie , erau orientate de trei atitudini :
- inclinatie consienta sau nu , inspre endogomie, consortii find gasiti printre rude, din descendenta aceluiasi stramos, spre unirea matrimoniala , urmarindu-se sa se reuneasca fragmentele imprastiate din acelasi patrimoniu ;
- numarul urmasilor nu trebuia sa fie mare deci numarul de menaje noi trebuia limitat prin mentinerea in celibat a unei parti a progeniturilor.
- neincrederea, viclenia in meandrele targuieli, precauti in cea ce hotarasc, nescapand din vedere faptul ca trebuie sa creeze un echilibru intre cesiunile consimtite cu avantajele asteptate.
Ceremonia cununiei , avea loc la cativa ani dupa ce promisiunile intre cele doua familii fusesera facute si era un ritual al credintei si al garantiei, se faceau promisiuni prin viu grai, exista o mimica a deposedarii si a luarii in stapanire, se inmanau gajuri , inel , aconturi , monede, iar dupa datina se incheia si un contract .Pretul miresei ii era oferit acesteia si de acum devenea proprietatea ei , desi legal sotul detinea controlul asupra proprietatii atata timp cat era in viata .Daca femeia ramanea vaduva , proprietatea ii revenea ei . Daca atunci cand aveau loc intelegerile varsta medie era de 7 ani la fete , pentru ceremonia casatoriei varsta necesara era de 12 ani la fete si 14 la baieti .
Nunta consta intr-un ritual de instalare a cuplului in propriul menaj: se impartea vin intre sot si sotie, la petrecerea de nunta participa multa lume, mireasa era condusa de un intreg alai pana la noul camin , unde dupa caderea noptii avea loc deflorarea , iar dimineata mireasa primea cadou in semn de recunostinta de la cel care-si va exercita functiile de paternitate legitima
La vremea respectiva, pentru cei doi tineri iubirea nu era altceva decat o intamplare pur spirituala , charitas conjugalis sau dilectio , desemnand un fel de har conjugal , devotament , o imbinare de tandrete , prietenie si respect , datorita faptului ca se ajungea la casatorie pe fondul unui compromis , al unui joc de interese , multe casnicii fiind sinonime cu pacturi incheiate pentru achizitionarea de pamanturi si averi . Parintii isi educau fetele de la o varsta frageda sa devina neveste bune pentru viitorii lor soti , carora trebuia sa le faca pe plac si sa le creasca odraslele . Urmarirea idealurilor personale erau interzise femeilor , pentru ca in acea perioada acestea erau considerate privilegiile barbatilor . Fiind crescute pentru a se marita , femeile aveau ca unica alternativa intrarea intr-o manastire de maici , unde puteau intra de buna voie sau aduse de parinti , la orice varsta . Pentru multe dintre ele , intrarea intr-o manastire era avantajoasa pentru ca scapau de saracie , li se oferea oportunitatea de a avea o viata pioasa si de a obtine o educatie . In plus , primeau responsabilitati ce le erau refuzate in lumea exterioara , unde barbatul lua toate deciziile , drepturile femeilor lipsind cu desavarsire .Impartind locuri de cult cu calugarii , acestea au cautat moduri de a-l servi pe Dumnezeu si de a-si ajuta comunitatea
Societatea Evului Mediu nu este strict monogama. Desi nu autorizeaza existenta simultana a mai multor sotii , nu-i interzice sotului sau grupului sau familial sa intrerupa casatoria atunci cand doreste , sa-si alunge sotia si sa-si ia alta. De aceea angajamentele de cununie sunt foarte importante , “sponsalicium-ul” (donatie facuta de sotie) si dotalicium-ul” (dota) avand rolul de a proteja sotia alungata si neamul ei. Sotul se face ca respecta morala primita , care consta in faptul ca fiecare sot sa se multumeasca cu nevasta lui , dar nu i se interzice sa cunoasca femei inainte de casatorie si nici in perioada de vaduvie.
De asemenea sunt indicii care atesta raspandirea concubinajului , combinatii amoroase cu servitoarele, prostitutia si glorificarea bravurilor de virilitate.
Contrar , fetele aveaua parte de un intreg ansamblu de interdictii , li se cerea sa se casatoreasca virgine, iar ca neveste sa fie statornice.
Femeile erau considerate fiinte perverse , a caror dereglare naturala ar fi putut face sa aduca in cadrul rudeniei , ca mostenitori ai avutiei stramosilor , intrusi, apartinand altor neamuri.
In cazul rapirii unei fete, barbatii din neamul ei se razbunau , iar in caz de adulter razbunarea apartinea sotului inselat si rudelor acestuia.
Biserica , a carei gandire corespundea filosofilor antichitatii , inclina sa condamne casatoria , pe care o considera “murdarie, tulburare a sufletului, obstacol in calea contemplarii” in virtutea unor argumente si referinte biblice care in mare parte se afla deja adunate in Adversus Jovinianufu a Sfantului Ieronim” (G .Duby- Evul mediu masculin pag 72 ).
Admitea totusi casatoria ca fiind “raul cel mai mic” cu conditia ca institutia casatoriei sa savarseasca la disciplinarea sexualitatii, sa lupte impotriva depravarii.
Pentru a-si atinge scopul, Biserica propune o morala a bunei convietuiri conjugale, al carei scop era curatarea de murdaria inerenta a placerii carnale si de patima unei iubiri violente, recomandand penitenta , izgonid bauturi magice si alte leacuri ispititoare.
In viziunea Bisericii, sotii sunt ispititii de tentatia de a profita de placeri , devenind “pangariti”, incalca legea casatoriei si trebuie sa se purifice ca mai tarziu sa fie permis sa se apropie de cele sfinte. Se recomanda ca in zilele de sarbatoare sa se abtina de la placerile carnii, daca nu vor sa-l supere pe Dumnezeu.
In incercarea ei de a modifica obiceiurile laice, biserica deplaseaza granitele dintre licit si ilicit , ii impinge pe tineri sa se elibereze de constrangerile familiale, facand din logodna o problema de alegere personala. De asemnea sustine faptul ca starea indivizilor nu trebuie sa impiedice unirea inimilor, ceea ce aduce la legitimarea casatoriei celor ce nu sunt liberi, scotandu-i de sub tutele controlului senioral. Biserica intareste totusi ingradirile atunci cand, avand o conceptie absoluta a monogamiei condamna alungarea sotiei , recasatoria , preamareste categoria vaduvelor, impune o notiune disproportionat de larga asupra incestului , multiplica interdictiile pe baza legaturii de sange si oricarei forme de rudenie artificiala.
Preotii se amesteca si in ceremonialul casatoriei , sacralizand ritualurile, in special al nuntii , folosind formule si gesturi care sa alunge satanicul si sa duca la unirea sotilor in castitate.
Modelul eclaziastic se introduce progresiv in cel laic , secolul al-X-lea fiind un moment decisiv.
In aceasta perioada , cea mai mare parte a Europei supusa dominatiei caroligiene cunoaste un fel de cooperare in jurul regelui sfant , intre puterea civila si cea relegioasa , care-si unesc eforturile pentru a oferi poporului crestin o morala sociala apropiata de Sfanta Scriptura.
Reflectand asupra unor cazuri concrete , exemplare, de uniuni matrimoniale ale inaltei aristocratii , acei “oratores” (episcopi) elaboreaza materiale patristice pe baza analizei acelui “nuptiale mysterium” cu scopul de a construi o teorie a casatoriei in scopuri eminamente pastorale si practice.
Profanul si sacrul se intrepatrund mai profund ca niciodata , casatoria tinand de acum atat de auctoritas (autoritatea) preotilor cat si de potestas (puterea).
Cele doua puteri au stabilit tot impreuna si un sistem de sanctiuni care se aplicau in caz de neconformare la normele impuse.
Normele contineau percepte, indemnuri la o mai buna comportare, propuneau un model de viata crerstineasca pentru conjugati (cei casatoriti) si erau conforme cu conceptia acelor ordi-nes, care cereau perfectiune: virginitate, cumpatare, celor ce se conformau le era permisa mantuirea, ce era refuzata celorlalti, depravatilor.
Alte reguli erau instituite pentru a potoli discordiile cauzate de institutia matrimoniala si le puteau promulga si impune doar regele , printii , care trebuiau sa protejeze vaduva si orfanul.
Incestul era interzis atat de “legea Domnului” cat si de Biserica . Ca sa nu aiba loc nunti incestuoase, toate “nuptiac” “cele ale ne-nobililor, ca si cele ale nobililor” erau publice.
Anchetele se faceau impreuna cu preotul si episcopul, care de-acum paricipau in mod legal la ceremoniile nuptiale cu scopul de a binecuvanta, alunga pe diavol prin rugaciuni, moraliza, controla, autoriza, judeca, a conduce. Se foloseau de o decizie luata in 802 de Carol cel Mare cu privire la viata conjugala a supusilor Sfantului Imperiu Roman de Apus , care prevedea explicit ca ,, episcopii si preotii , asistati de sfatul batranilor , sa faca o cercetare temeinica asupra legaturilor de rudenie dintre cei doi soti , si numai in urma acestor cercetari tinerii sa fie uniti printr-o binecuvantare “
Pe durata secolelor X, XI, XII in societatea aristocratica, structurile de rudenie se transforma privilegiind in succesiune masculinitatea si primul nascut, prin lenta vulgarizare a unui model regal, adica de acelasi neam.
Patrimoniul suporta din ce in ce mai putin sa fie impartit si sa treaca sub o stapanire feminina, de aceea apare tendinta de a exclude fetele casatorite de la partajul succesoral, primind in schimb date.
Clanul isi casatoreste daca este cu putinta toate fetele dandu-le drept zestre bunuri imobiliare, iar mai tarziu si bani , in raport cu ce ofera sotul si determina sponsalicium-ul, antejactum-ul, mor-gengahe-ul (dar de dimineata pe care-l primea sotia dupa noaptea nuntii) sa cedeze locul partii de avere lasata sotiei de sotul decedat. Din cauza acestui concept ca mostenirea nu trebuie faramitata , iar acest drept trebuie sa-i revina primului nascut , au suferit si baieti din nordul Frantei in sec XII , care erau expulzati din casa parinteasca si alergau dupa o slujba in armata , sau o mostenitoare bogata , unde sa poata “face pe ginerele”.
Casatorind toate fetele si mentinand in celibat toti baietii cu exceptia primului nascut, numarul de femei depaseste mult cererea , crescand sansa de a gasi pentru cel ce se insoara o partida mai buna.
Acest lucru face ca sa aiba loc o consolidare a societatilor nobile in care sotia provine dintr-un neam mai bogat si mai renumit decat al sotului , scrieriile din acea vreme vorbind despre o noblete speciala de ascendenta materna”.
Seniorul era cel care ducea tratative matrimoniale cu parinti fetelor pentru ca se simtea dator sa le gaseasca sotii cavalerilor , fiilor prietenilor, care constituiau un grup in jurul primului nascut , dar el avand obligatia si de a inzestra pe fetele unui vasal defunct si dreptul de a casatori dupa bunul sau plac vaduvele si orfanele supusilor pentru a se asigura ca feuda era slujita cum trebuie.
Schimbarile la nivelul practicii matrimoniale erau perceptibile numai in patura superioara a societatii ( conform surselor studiate ) dar e posibil ca miscari asemanatoare sa se fi produs si in straturile de jos ale societatii.
Dupa anul 1000, Biserica isi intensifica actiunile in ceea ce priveste institutia matrimoniala spre a deveni magistratura dominanta . Acum biserica lupta impotriva nicolaisme-ulur (clerici care refuzau abstinenta , cumpatarea bazandu-se pe cererile laice care nu admiteau ca preotul care sfinteste cuminecatura sa aiba femeie si impotriva hiperascentismului , convingerea ca orice legatura carnala inseamna depravare ) .
In secolul XI apar o puzderie de secte pentru care procrearea este raul insusi , primul val fiind in al doilea sfert al secolului XI de la Orleans si Arras pana la Monteforte, al doilea val dupa 1130. Dupa cel de-al doilea val creste numarul celor ce se calugaresc, Raoul Ardent sustinand “ca a te culca cu nevasta este un pacat la fel de mare ca acela de a o face cu propria mama sau fiica “ (G .Duby- Evul mediu masculin p.79 )
La sfarsitul sec. al XI-lea prin elaborarea progresiva a unei liturghii matrimoniale partea esentiala a unui ritual care era pana atunci domestic si profan a fost chemata sa mute la usa bisericii si in interiorul ei, construindu-se o ideologie a casatoriei crestine , gasindu-si ca justificare de –culpabilizarea actiunii carnii .
In demersul de spiritualizare a uniunii conjugale , se raspandeste cultul marial (referitor la Fecioara Maria) Fecioara-mama devenind simbolul Bisericii, tema nuptiala capatand un caracter mistic, sfarsind prin a include casatoria printre cele sapte taine sfinte. Mai tarziu ,prin efortul reunit al canonicilor si comentatorilor de la divina pagina , in centrul operatiunilor matrimoniale a aparut consimtamantul mutual , Anselmc de Loan stabilind cel dintai distinctia consensus de juturo.
Hugnes de Saint-Victor ( iar mai tarziu Pierre Lombard ) sustine ca viata conjugala este fondata pe obli-gatio verborum, vorbeste despre dragoste ca despre sacramentum-ul casatoriei si afirma cu tarie in “ Lettre sur la vir-ginite de Marie”, ca barbatul se ia cu femeia “pentru a fi unit cu ea de o maniera unica si singulara in iubirea impartasita”.
NICULINA CIUPERCA, PSIHOLOG-CONSILIER FAMILIE- CUPLU
privesc altii, poate avea darul de-a ne deschide ochii
.A considera ca ceilalti au aceeasi natura cu a noastra
este o politete elementara .Dar, mult mai dificil este
sa ne percepem drept un exemplu particular al
formelor pe care viata umana le-a imbracat aici si
aiurea , un caz printre alte cazuri , o lume printre
alte lumi . Numai astfel este posibila deschiderea de
spirit fara de care obiectivitatea este lauda de sine si
toleranta impostura . Daca ANTROPOLOGIA are
vreun rol general in lume, acesta consta in a ne
invata iarasi si iarasi acest adevar greu de prins “
Clifford Greertz
Casatoria in societatea evului mediu
Casatoria este primul pas spre intemeierea unei familii .De aceea in calitatea mea de consilier si psihoterapeut de familie am considerat ca e foarte important sa cunosc aceasta institutie , care a inspirat numeroase lucrari fundamentale in domeniul antropologiei . Definita ca ,,uniune dintre un barbat si o femeie , astfel incat copiii nascuti de acea femeie sa fie recunoscuti legitim de catre parintii lor “( Notes and Queries on Anthropology , ed . a VI-a , 1951 ) , casatoria a devenit in evul mediu o institutie in sine .
Despre casatoria in aceasta perioada se vorbeste in istorisiri , cronici , o multime de povestiri , care, desi nu dau prea multe amanunte, au calitatea de a fi concrete . Deasemenea date importante se gasesc si in intreaga literatura de divertisment practicata la curte , deformata insa, ca si discursul ecleziastic. Potrivit lor , casatoria in societatea medievala era o combinatie de obiceiuri si reguli create in lumea antica .iar fundamentele casatoriei au derivat din legile romane si au devenit obiceiuri seculare mostenite si aplicate de catre Biserica Crestina de-a lungul Evului Mediu . Pentru a nu se pune rau cu Biserica , societatea nu incerca sa schimbe aceste obiceiuri , si cum nimeni nu risca sa fie respins de societate , nu indrasnea sa se impotriveasca Bisericii , care influenta religia , mostenirea si legea . In tarile europene ,in ceea ce priveste institutia casatoriei , erau mici diferente de la o tara la alta. Astfel , la englezi casatoria era vazuta ca o tranzactie privata , in schimbul unei fete barbatul oferind daruri , obicei asemanator, ( diferentele fiind numai de nuanta ) si la francezi .
Obiceiul casatoriilor aranjate a fost instituit de vechii germani , Biserica Romana mostenind aceste obiceiuri si implementandu-le in structura care a definit casatoria .
Ca o particularitate , casatoria in evul mediu nu este aceiasi la diferite nivele ale ierarhiei conditiilor sociale, casatoria stapanilor fiind diferita de a celor exploatati, desi cu totii apartineau bisericii.
Institutia matrimoniala in aceasta perioada are parte de o crestere progresiva.
Cele doua modele de incadrare a institutiei familiale sunt total diferite: modelul laic are misiunea de a pastra , pe firul generatiilor permanenta unui mod de productie, iar modelul eclaziastic are ca tel inabusirea « poftelor carnii »… « de a reprima raul, inchizand in reguli stricte revarsarile de sexualitate » (Georges Duby- Evul mediu masculin pag.69).
Modelul laic , bazat pe notiunea de mostenire avea rolul sa asigure « transmiterea unui capital de bunuri, glorie , de onoare si sa garanteze descendentului o conditie , un « rang » cel putin egal cu cel de care au beneficiat stramosii.
Responsabili de destinul familial sunt toti barbatii care aveau drepturi asupra patrimoniului , in frunte cu batranul pe care ei il sfatuiesc si care vorbeste in numele lor . Ei considera ca au ca drept si indatorire sa-i casatoreasca pe tineri , asa « cum se cuvine ». Acest lucru consta in : pe de o parte cedarea fetelor si negocierea puterii lor de procreatie si avantajelor presupuse ca le transmiteau progeniturilor, iar pe de alta parte ajutarea baietilor sa se casatoreasca.
Fata era luata din casa parintilor , unde depindea de tatal , de fratii ei, de unchii ei si dusa in alta casa unde devenea supusa sotului, ramanand tota viata o straina , suspectata de tradare tainica , avand functia primordiala de a zamisli copii grupului de barbati care o primeste, o domina si o supravegheaza.
In persoana copiilor se uneste ce a adus ea cu ceea ce ei detin de la tatal lor, « speranta celor doua mosteniri, respectul fata de cele doua linii de stramosi, de unde sunt luate conform unor reguli numele date fiecaruia dintre ei ».( G .Duby- Evul mediu masculin pag 70 ). Copiii vor avea o pozitie in lume si sanse de a fi bine casatoriti in functie de clauzele aliantei incheiate in timpul casatoriei parintilor. Incheierea unui acord se produce dupa lungi nogocieri si implica pe toti membrii unei familii care traiesc in aceiasi casa.
Schimbul de promisiuni intre parinti avea loc cu mult inainte de consumarea actului casatoriei , acest acord fiind rezultatul « unor lungi si sinuoase negocieri in care toti membrii fiecarei maisonnae (totalitatea membrilor unei familii care traiesc in aceeasi casa ) sunt implicati » . Aceasta strategie avea sa previna riscul de saracire care pandea descendenta familiilor ce deveneau prolifice .Dupa unele scrieri , viitorul sot ii oferea socrului un dar ( car, boi, vite , sabii sau sulite ) .Acesta era un schimb numai intre barbati .Dreptul asupra femeii era transferat de la tata la sot , astfel ca femeii ii era imposibil sa-si obtina independenta . Conceptul de zestre era o adaptare la aceasta traditie : cand se stabilea o casatorie , familia fetei ii dadea o bucata de pamant viitorului ginere .Odata cu realizarea schimbului intre familii, mireasa obisnuia sa-i dea viitorului sot un dar (o armura sau o arma de aparare ). Schimbul de daruri intarea obligatiile fetei de a-l servi pe barbatul ei, atat pe timp de pace , cat si de razboi . Cand barbatul era plecat la lupta, femeia avea grija de casa si gospodarie .Si cum pacea in acea perioada era considerata un lux , femeile ai caror soti erau la lupta , deveneau victime ale celor ramasi acasa .
Tratativele care aveau loc ca preambul la orice casatorie , erau orientate de trei atitudini :
- inclinatie consienta sau nu , inspre endogomie, consortii find gasiti printre rude, din descendenta aceluiasi stramos, spre unirea matrimoniala , urmarindu-se sa se reuneasca fragmentele imprastiate din acelasi patrimoniu ;
- numarul urmasilor nu trebuia sa fie mare deci numarul de menaje noi trebuia limitat prin mentinerea in celibat a unei parti a progeniturilor.
- neincrederea, viclenia in meandrele targuieli, precauti in cea ce hotarasc, nescapand din vedere faptul ca trebuie sa creeze un echilibru intre cesiunile consimtite cu avantajele asteptate.
Ceremonia cununiei , avea loc la cativa ani dupa ce promisiunile intre cele doua familii fusesera facute si era un ritual al credintei si al garantiei, se faceau promisiuni prin viu grai, exista o mimica a deposedarii si a luarii in stapanire, se inmanau gajuri , inel , aconturi , monede, iar dupa datina se incheia si un contract .Pretul miresei ii era oferit acesteia si de acum devenea proprietatea ei , desi legal sotul detinea controlul asupra proprietatii atata timp cat era in viata .Daca femeia ramanea vaduva , proprietatea ii revenea ei . Daca atunci cand aveau loc intelegerile varsta medie era de 7 ani la fete , pentru ceremonia casatoriei varsta necesara era de 12 ani la fete si 14 la baieti .
Nunta consta intr-un ritual de instalare a cuplului in propriul menaj: se impartea vin intre sot si sotie, la petrecerea de nunta participa multa lume, mireasa era condusa de un intreg alai pana la noul camin , unde dupa caderea noptii avea loc deflorarea , iar dimineata mireasa primea cadou in semn de recunostinta de la cel care-si va exercita functiile de paternitate legitima
La vremea respectiva, pentru cei doi tineri iubirea nu era altceva decat o intamplare pur spirituala , charitas conjugalis sau dilectio , desemnand un fel de har conjugal , devotament , o imbinare de tandrete , prietenie si respect , datorita faptului ca se ajungea la casatorie pe fondul unui compromis , al unui joc de interese , multe casnicii fiind sinonime cu pacturi incheiate pentru achizitionarea de pamanturi si averi . Parintii isi educau fetele de la o varsta frageda sa devina neveste bune pentru viitorii lor soti , carora trebuia sa le faca pe plac si sa le creasca odraslele . Urmarirea idealurilor personale erau interzise femeilor , pentru ca in acea perioada acestea erau considerate privilegiile barbatilor . Fiind crescute pentru a se marita , femeile aveau ca unica alternativa intrarea intr-o manastire de maici , unde puteau intra de buna voie sau aduse de parinti , la orice varsta . Pentru multe dintre ele , intrarea intr-o manastire era avantajoasa pentru ca scapau de saracie , li se oferea oportunitatea de a avea o viata pioasa si de a obtine o educatie . In plus , primeau responsabilitati ce le erau refuzate in lumea exterioara , unde barbatul lua toate deciziile , drepturile femeilor lipsind cu desavarsire .Impartind locuri de cult cu calugarii , acestea au cautat moduri de a-l servi pe Dumnezeu si de a-si ajuta comunitatea
Societatea Evului Mediu nu este strict monogama. Desi nu autorizeaza existenta simultana a mai multor sotii , nu-i interzice sotului sau grupului sau familial sa intrerupa casatoria atunci cand doreste , sa-si alunge sotia si sa-si ia alta. De aceea angajamentele de cununie sunt foarte importante , “sponsalicium-ul” (donatie facuta de sotie) si dotalicium-ul” (dota) avand rolul de a proteja sotia alungata si neamul ei. Sotul se face ca respecta morala primita , care consta in faptul ca fiecare sot sa se multumeasca cu nevasta lui , dar nu i se interzice sa cunoasca femei inainte de casatorie si nici in perioada de vaduvie.
De asemenea sunt indicii care atesta raspandirea concubinajului , combinatii amoroase cu servitoarele, prostitutia si glorificarea bravurilor de virilitate.
Contrar , fetele aveaua parte de un intreg ansamblu de interdictii , li se cerea sa se casatoreasca virgine, iar ca neveste sa fie statornice.
Femeile erau considerate fiinte perverse , a caror dereglare naturala ar fi putut face sa aduca in cadrul rudeniei , ca mostenitori ai avutiei stramosilor , intrusi, apartinand altor neamuri.
In cazul rapirii unei fete, barbatii din neamul ei se razbunau , iar in caz de adulter razbunarea apartinea sotului inselat si rudelor acestuia.
Biserica , a carei gandire corespundea filosofilor antichitatii , inclina sa condamne casatoria , pe care o considera “murdarie, tulburare a sufletului, obstacol in calea contemplarii” in virtutea unor argumente si referinte biblice care in mare parte se afla deja adunate in Adversus Jovinianufu a Sfantului Ieronim” (G .Duby- Evul mediu masculin pag 72 ).
Admitea totusi casatoria ca fiind “raul cel mai mic” cu conditia ca institutia casatoriei sa savarseasca la disciplinarea sexualitatii, sa lupte impotriva depravarii.
Pentru a-si atinge scopul, Biserica propune o morala a bunei convietuiri conjugale, al carei scop era curatarea de murdaria inerenta a placerii carnale si de patima unei iubiri violente, recomandand penitenta , izgonid bauturi magice si alte leacuri ispititoare.
In viziunea Bisericii, sotii sunt ispititii de tentatia de a profita de placeri , devenind “pangariti”, incalca legea casatoriei si trebuie sa se purifice ca mai tarziu sa fie permis sa se apropie de cele sfinte. Se recomanda ca in zilele de sarbatoare sa se abtina de la placerile carnii, daca nu vor sa-l supere pe Dumnezeu.
In incercarea ei de a modifica obiceiurile laice, biserica deplaseaza granitele dintre licit si ilicit , ii impinge pe tineri sa se elibereze de constrangerile familiale, facand din logodna o problema de alegere personala. De asemnea sustine faptul ca starea indivizilor nu trebuie sa impiedice unirea inimilor, ceea ce aduce la legitimarea casatoriei celor ce nu sunt liberi, scotandu-i de sub tutele controlului senioral. Biserica intareste totusi ingradirile atunci cand, avand o conceptie absoluta a monogamiei condamna alungarea sotiei , recasatoria , preamareste categoria vaduvelor, impune o notiune disproportionat de larga asupra incestului , multiplica interdictiile pe baza legaturii de sange si oricarei forme de rudenie artificiala.
Preotii se amesteca si in ceremonialul casatoriei , sacralizand ritualurile, in special al nuntii , folosind formule si gesturi care sa alunge satanicul si sa duca la unirea sotilor in castitate.
Modelul eclaziastic se introduce progresiv in cel laic , secolul al-X-lea fiind un moment decisiv.
In aceasta perioada , cea mai mare parte a Europei supusa dominatiei caroligiene cunoaste un fel de cooperare in jurul regelui sfant , intre puterea civila si cea relegioasa , care-si unesc eforturile pentru a oferi poporului crestin o morala sociala apropiata de Sfanta Scriptura.
Reflectand asupra unor cazuri concrete , exemplare, de uniuni matrimoniale ale inaltei aristocratii , acei “oratores” (episcopi) elaboreaza materiale patristice pe baza analizei acelui “nuptiale mysterium” cu scopul de a construi o teorie a casatoriei in scopuri eminamente pastorale si practice.
Profanul si sacrul se intrepatrund mai profund ca niciodata , casatoria tinand de acum atat de auctoritas (autoritatea) preotilor cat si de potestas (puterea).
Cele doua puteri au stabilit tot impreuna si un sistem de sanctiuni care se aplicau in caz de neconformare la normele impuse.
Normele contineau percepte, indemnuri la o mai buna comportare, propuneau un model de viata crerstineasca pentru conjugati (cei casatoriti) si erau conforme cu conceptia acelor ordi-nes, care cereau perfectiune: virginitate, cumpatare, celor ce se conformau le era permisa mantuirea, ce era refuzata celorlalti, depravatilor.
Alte reguli erau instituite pentru a potoli discordiile cauzate de institutia matrimoniala si le puteau promulga si impune doar regele , printii , care trebuiau sa protejeze vaduva si orfanul.
Incestul era interzis atat de “legea Domnului” cat si de Biserica . Ca sa nu aiba loc nunti incestuoase, toate “nuptiac” “cele ale ne-nobililor, ca si cele ale nobililor” erau publice.
Anchetele se faceau impreuna cu preotul si episcopul, care de-acum paricipau in mod legal la ceremoniile nuptiale cu scopul de a binecuvanta, alunga pe diavol prin rugaciuni, moraliza, controla, autoriza, judeca, a conduce. Se foloseau de o decizie luata in 802 de Carol cel Mare cu privire la viata conjugala a supusilor Sfantului Imperiu Roman de Apus , care prevedea explicit ca ,, episcopii si preotii , asistati de sfatul batranilor , sa faca o cercetare temeinica asupra legaturilor de rudenie dintre cei doi soti , si numai in urma acestor cercetari tinerii sa fie uniti printr-o binecuvantare “
Pe durata secolelor X, XI, XII in societatea aristocratica, structurile de rudenie se transforma privilegiind in succesiune masculinitatea si primul nascut, prin lenta vulgarizare a unui model regal, adica de acelasi neam.
Patrimoniul suporta din ce in ce mai putin sa fie impartit si sa treaca sub o stapanire feminina, de aceea apare tendinta de a exclude fetele casatorite de la partajul succesoral, primind in schimb date.
Clanul isi casatoreste daca este cu putinta toate fetele dandu-le drept zestre bunuri imobiliare, iar mai tarziu si bani , in raport cu ce ofera sotul si determina sponsalicium-ul, antejactum-ul, mor-gengahe-ul (dar de dimineata pe care-l primea sotia dupa noaptea nuntii) sa cedeze locul partii de avere lasata sotiei de sotul decedat. Din cauza acestui concept ca mostenirea nu trebuie faramitata , iar acest drept trebuie sa-i revina primului nascut , au suferit si baieti din nordul Frantei in sec XII , care erau expulzati din casa parinteasca si alergau dupa o slujba in armata , sau o mostenitoare bogata , unde sa poata “face pe ginerele”.
Casatorind toate fetele si mentinand in celibat toti baietii cu exceptia primului nascut, numarul de femei depaseste mult cererea , crescand sansa de a gasi pentru cel ce se insoara o partida mai buna.
Acest lucru face ca sa aiba loc o consolidare a societatilor nobile in care sotia provine dintr-un neam mai bogat si mai renumit decat al sotului , scrieriile din acea vreme vorbind despre o noblete speciala de ascendenta materna”.
Seniorul era cel care ducea tratative matrimoniale cu parinti fetelor pentru ca se simtea dator sa le gaseasca sotii cavalerilor , fiilor prietenilor, care constituiau un grup in jurul primului nascut , dar el avand obligatia si de a inzestra pe fetele unui vasal defunct si dreptul de a casatori dupa bunul sau plac vaduvele si orfanele supusilor pentru a se asigura ca feuda era slujita cum trebuie.
Schimbarile la nivelul practicii matrimoniale erau perceptibile numai in patura superioara a societatii ( conform surselor studiate ) dar e posibil ca miscari asemanatoare sa se fi produs si in straturile de jos ale societatii.
Dupa anul 1000, Biserica isi intensifica actiunile in ceea ce priveste institutia matrimoniala spre a deveni magistratura dominanta . Acum biserica lupta impotriva nicolaisme-ulur (clerici care refuzau abstinenta , cumpatarea bazandu-se pe cererile laice care nu admiteau ca preotul care sfinteste cuminecatura sa aiba femeie si impotriva hiperascentismului , convingerea ca orice legatura carnala inseamna depravare ) .
In secolul XI apar o puzderie de secte pentru care procrearea este raul insusi , primul val fiind in al doilea sfert al secolului XI de la Orleans si Arras pana la Monteforte, al doilea val dupa 1130. Dupa cel de-al doilea val creste numarul celor ce se calugaresc, Raoul Ardent sustinand “ca a te culca cu nevasta este un pacat la fel de mare ca acela de a o face cu propria mama sau fiica “ (G .Duby- Evul mediu masculin p.79 )
La sfarsitul sec. al XI-lea prin elaborarea progresiva a unei liturghii matrimoniale partea esentiala a unui ritual care era pana atunci domestic si profan a fost chemata sa mute la usa bisericii si in interiorul ei, construindu-se o ideologie a casatoriei crestine , gasindu-si ca justificare de –culpabilizarea actiunii carnii .
In demersul de spiritualizare a uniunii conjugale , se raspandeste cultul marial (referitor la Fecioara Maria) Fecioara-mama devenind simbolul Bisericii, tema nuptiala capatand un caracter mistic, sfarsind prin a include casatoria printre cele sapte taine sfinte. Mai tarziu ,prin efortul reunit al canonicilor si comentatorilor de la divina pagina , in centrul operatiunilor matrimoniale a aparut consimtamantul mutual , Anselmc de Loan stabilind cel dintai distinctia consensus de juturo.
Hugnes de Saint-Victor ( iar mai tarziu Pierre Lombard ) sustine ca viata conjugala este fondata pe obli-gatio verborum, vorbeste despre dragoste ca despre sacramentum-ul casatoriei si afirma cu tarie in “ Lettre sur la vir-ginite de Marie”, ca barbatul se ia cu femeia “pentru a fi unit cu ea de o maniera unica si singulara in iubirea impartasita”.
NICULINA CIUPERCA, PSIHOLOG-CONSILIER FAMILIE- CUPLU
Abonați-vă la:
Postări (Atom)